„IUBIRE BIBELOU DE PORTELAN ...” SAU „CASA DE PIATRA” ?!
O buna prietena de-a mea se marita.
Eu nu m-am gandit niciodata sa ma marit. A, sa NU ma marit da, m-am gandit de cateva ori.
In fond si la urma urmei, care este de fapt scopul casatoriei ? Care este adevaratul motiv al acestui demers ? Cu ce este mai buna, mai frumoasa, mai profunda o relatie „oficializata” la Primarie decat una care, fara sa tina cont de aceste detalii birocratice, isi urmeaza cursul pur si simplu ?
Ne place sa sustinem sus si tare, de fiecare data cand se iveste ocazia, ca iubirea nu tine cont de nimic dar, totusi, de la un moment dat, ne trezim manati de dorinta, uneori aproape incontrolabila, de a tine in mana „actul de proprietate” al iubirii celuilalt. Si, incetul cu incetul, ajungem sa credem, undeva in adancul fiintei, ca acea bucata de hartie ne va garanta neconditionat persoana si sentimentele celui de langa noi. Ajungem uneori chiar in punctul in care ii cerem imperios celuilalt, ca drept dovada a iubirii ce ne-o poarta, sa „oficializeze” relatia, sa o treaca negru pe alb pe o coala de hartie si sa o recunoasca raspicat si sec, cu un banal „DA”, in fata ofiterului starii civile.
Ne gandim, de cele mai multe ori nejustificat, ca celalalt ne apartine oricum trup si suflet si ca actul ( gestul) casatoriei n-ar fi decat o simpla formalitate. Ei bine, chiar este o formalitate. Dar la ce foloseste ea ? Cui foloseste ? Care este scopul ei ? De ce anume ne este atat de teama incat avem nevoie de o polita de asigurare sub forma certificatului de casatorie ?
Am intrebat cateva cupluri care hotarasera sa se casatoreasca si cateva cupluri deja casatorite de ce au facut acest pas. Am primit, inevitabil, raspunsuri de genul „Pentru ca ne iubim” sau „Pentru ca era timpul sa ...”. Am ramas complet nedumerita. Exista cumva o conventie internationala care spune ca atunci cand doi oameni se iubesc trebuie sa se casatoreasca ?! Sau exista vreuna prin care s-a stabilit ca un anumit moment dat reprezinta „timpul sa te casatoresti” ?! Eu una nu am auzit de asa ceva. Am auzit insa de nenumarate cupluri a caror iubire a murit, cu sau fara o agonie prealabila, la nu foarte multa vreme dupa „marele pas”. Si am mai auzit si de nenumarate cupluri care s-au iubit pana la adanci batraneti fara „certificatul constatator” al casatoriei in buzunar.
Va provoc asadar sa va ganditi si, eventual, sa-mi scrieti si mie, care sunt, de fapt, adevaratele motive ale casatoriei. Pentru ca eu am impresia ca iubirea nu este decat o „scuza”. Ea – iubirea – chiar nu are nevoie de aceste accesorii artificial create si care i se potrivesc la fel de bine ca un costum de scafandru unei mirese. Nu are nevoie nici de ofiterul plictisit al starii civile, nici de nasa coafata pompos, cu sclipici in par si cu rochie cu paiete, nici de grauntele de orez aruncate fara mila in capul invitatilor si nici de papusica kitsch, asezata cu picioarele desfacute intr-un gest obscen, pe capota masinii celei mai instarite rubedenii.
Cred ca actul in sine – nunta – se justifica daca o faci de dragul de a te imbraca in mireasa si de a petrece alaturi de prieteni. Si, adevarul este ca, initial, cam majoritatea cuplurilor chiar asa isi planifica sa o faca. Dar, stupoare ! Te trezesi ca, din ceea ce trebuia sa fie cea mai frumoasa zi a vietii tale, ziua nuntii se transforma intr-o nebunie generatoare de nervi si frustrari. Ba ca nu ai reusit sa-ti iei rochia pe care o visai inca din adolescenta pentru ca a trebuit sa inchiriezi un restaurant mult prea mare pentru posibilitatile tale doar ca sa poata incapea toate „obligatiile”. Ba ca socrii mari (sau mici) sunt nemultumiti de aranjamentele florale si stramba din nas la meniu. Ba ca te strang pantofii de-ti vine sa plangi dar, deh, trebuie sa induri si sa „faci frumos” ca nu se cade altfel. Ca sa nu mai spun ca sunt foarte multi cei care se imbolnavesc de nervi la final cand constata ca, din celebrul „dar”, nu s-au strans atat de multi bani incat sa-si cumpere casa, masina si sa-si faca si luna de miere in Maldive asa cum isi inchipuisera ei ca se va intampla atunci cand au hotarat sa invite, in locul prietenilor din copilarie, diversi „semi-cunoscuti” potenti financiar.
Revin deci si intreb: care este de fapt scopul acestui act ?
SFATUL PSIHOTERAPEUTULUI:
Rata divorturilor creste alarmant de la un an la altul si, chiar daca avocatii sunt si ei oameni si trebuie sa traiasca, haideti sa nu-i lasam sa se hraneasca din „resturile” iubirilor noastre sfasiate.
Haideti sa ne gandim cu totii un pic mai bine inainte de a face acest pas tocmai pentru a nu ingrosa si mai mult randurile celor care „atarna” pe bancile mizere de pe holurile tribunalelor in asteptarea „verdictului”. Haideti sa incercam sa ne scutim de situatiile penibile in care se ajunge cand trebuie sa imparti „vesela de la mama”, CD-urile, cartile si „mobila stil” primita cadou de nunta de la „matusa Tamara”. Si, mai presus de toate, haideti sa incercam sa ne crutam copiii si sa nu-i facem sa suporte consecintele unei decizii luate la vremea cand ei nu erau decat visul frumos al unor oameni care credeau ca se iubesc.
Decizia de a-ti petrece tot restul zilelor alaturi de aceeasi persoana este una care necesita mult curaj (constient sau inconstient), mai ales in conditiile in care, se pare, fiinta umana nu este tocmai cea mai monogama vietuitoare cunoscuta. De aceea cred ca aceasta decizie trebuie luata in absoluta cunostinta de cauza si tinand cont de cat mai multe dintre variabilele ce pot interveni pe parcurs. Ar trebui, de exemplu, sa va ganditi ce altceva va atrage la celalalt in afara de fizicul sau „ravisant”, de performantele sexuale sau de contul „indecent” de plin. Conform unor cercetari de data destul de recenta se pare ca iubirea, „dragostea nebuna”, nu dureaza decat trei ani. Ar fi deci bine ca, inainte sa juram credinta vesnica, sa ne gandim ce va ramane sa umple golul lasat de disparitia iubirii pasionale de la inceput. Ar fi bine ca decizia de a ne casatori sa fie luata cu toata maturitatea de care dispunem la momentul respectiv si gandindu-ne ce, cat si pentru cat timp putem oferi si primi in cuplu. Cred ca ar trebui sa incercam sa vedem dincolo de insistentele mamei, care crede ca „ar cam trebui sa-ti faci si tu un rost, mama !”, dincolo de „farmecul inceputului” cand totul pare roz, minunat, vesnic si indestructibil. Si, mai ales, cred ca ar trebui sa incercam sa convietuim, macar o vreme, in acelasi spatiu cu alesul/aleasa. Nu este intotdeauna placut sa constati ca ea nu este tocmai printesa din poveste si ca, din cand in cand, te poate aduce in pragul atacului de cord aparand prin casa in pijamale, necoafata, transpirata si cu cearcanele cat casa. Sau ca el nu este tocmai Brad Pitt atunci cand se lafaie in fata televizorului in chiloti, cu o sticla de bere in mana si cu „burtica” la vedere. Si asta ca sa fiu „finuta” si sa nu intru in detalii sau sa abordez probleme mult mai grave.
Cam atat pentru astazi. O sa inchei cu o rugaminte adresata voua: ganditi-va bine inainte de a face „pasul”! Nu-l faceti doar pentru ca „asa trebuie”.
O buna prietena de-a mea se marita.
Eu nu m-am gandit niciodata sa ma marit. A, sa NU ma marit da, m-am gandit de cateva ori.
In fond si la urma urmei, care este de fapt scopul casatoriei ? Care este adevaratul motiv al acestui demers ? Cu ce este mai buna, mai frumoasa, mai profunda o relatie „oficializata” la Primarie decat una care, fara sa tina cont de aceste detalii birocratice, isi urmeaza cursul pur si simplu ?
Ne place sa sustinem sus si tare, de fiecare data cand se iveste ocazia, ca iubirea nu tine cont de nimic dar, totusi, de la un moment dat, ne trezim manati de dorinta, uneori aproape incontrolabila, de a tine in mana „actul de proprietate” al iubirii celuilalt. Si, incetul cu incetul, ajungem sa credem, undeva in adancul fiintei, ca acea bucata de hartie ne va garanta neconditionat persoana si sentimentele celui de langa noi. Ajungem uneori chiar in punctul in care ii cerem imperios celuilalt, ca drept dovada a iubirii ce ne-o poarta, sa „oficializeze” relatia, sa o treaca negru pe alb pe o coala de hartie si sa o recunoasca raspicat si sec, cu un banal „DA”, in fata ofiterului starii civile.
Ne gandim, de cele mai multe ori nejustificat, ca celalalt ne apartine oricum trup si suflet si ca actul ( gestul) casatoriei n-ar fi decat o simpla formalitate. Ei bine, chiar este o formalitate. Dar la ce foloseste ea ? Cui foloseste ? Care este scopul ei ? De ce anume ne este atat de teama incat avem nevoie de o polita de asigurare sub forma certificatului de casatorie ?
Am intrebat cateva cupluri care hotarasera sa se casatoreasca si cateva cupluri deja casatorite de ce au facut acest pas. Am primit, inevitabil, raspunsuri de genul „Pentru ca ne iubim” sau „Pentru ca era timpul sa ...”. Am ramas complet nedumerita. Exista cumva o conventie internationala care spune ca atunci cand doi oameni se iubesc trebuie sa se casatoreasca ?! Sau exista vreuna prin care s-a stabilit ca un anumit moment dat reprezinta „timpul sa te casatoresti” ?! Eu una nu am auzit de asa ceva. Am auzit insa de nenumarate cupluri a caror iubire a murit, cu sau fara o agonie prealabila, la nu foarte multa vreme dupa „marele pas”. Si am mai auzit si de nenumarate cupluri care s-au iubit pana la adanci batraneti fara „certificatul constatator” al casatoriei in buzunar.
Va provoc asadar sa va ganditi si, eventual, sa-mi scrieti si mie, care sunt, de fapt, adevaratele motive ale casatoriei. Pentru ca eu am impresia ca iubirea nu este decat o „scuza”. Ea – iubirea – chiar nu are nevoie de aceste accesorii artificial create si care i se potrivesc la fel de bine ca un costum de scafandru unei mirese. Nu are nevoie nici de ofiterul plictisit al starii civile, nici de nasa coafata pompos, cu sclipici in par si cu rochie cu paiete, nici de grauntele de orez aruncate fara mila in capul invitatilor si nici de papusica kitsch, asezata cu picioarele desfacute intr-un gest obscen, pe capota masinii celei mai instarite rubedenii.
Cred ca actul in sine – nunta – se justifica daca o faci de dragul de a te imbraca in mireasa si de a petrece alaturi de prieteni. Si, adevarul este ca, initial, cam majoritatea cuplurilor chiar asa isi planifica sa o faca. Dar, stupoare ! Te trezesi ca, din ceea ce trebuia sa fie cea mai frumoasa zi a vietii tale, ziua nuntii se transforma intr-o nebunie generatoare de nervi si frustrari. Ba ca nu ai reusit sa-ti iei rochia pe care o visai inca din adolescenta pentru ca a trebuit sa inchiriezi un restaurant mult prea mare pentru posibilitatile tale doar ca sa poata incapea toate „obligatiile”. Ba ca socrii mari (sau mici) sunt nemultumiti de aranjamentele florale si stramba din nas la meniu. Ba ca te strang pantofii de-ti vine sa plangi dar, deh, trebuie sa induri si sa „faci frumos” ca nu se cade altfel. Ca sa nu mai spun ca sunt foarte multi cei care se imbolnavesc de nervi la final cand constata ca, din celebrul „dar”, nu s-au strans atat de multi bani incat sa-si cumpere casa, masina si sa-si faca si luna de miere in Maldive asa cum isi inchipuisera ei ca se va intampla atunci cand au hotarat sa invite, in locul prietenilor din copilarie, diversi „semi-cunoscuti” potenti financiar.
Revin deci si intreb: care este de fapt scopul acestui act ?
SFATUL PSIHOTERAPEUTULUI:
Rata divorturilor creste alarmant de la un an la altul si, chiar daca avocatii sunt si ei oameni si trebuie sa traiasca, haideti sa nu-i lasam sa se hraneasca din „resturile” iubirilor noastre sfasiate.
Haideti sa ne gandim cu totii un pic mai bine inainte de a face acest pas tocmai pentru a nu ingrosa si mai mult randurile celor care „atarna” pe bancile mizere de pe holurile tribunalelor in asteptarea „verdictului”. Haideti sa incercam sa ne scutim de situatiile penibile in care se ajunge cand trebuie sa imparti „vesela de la mama”, CD-urile, cartile si „mobila stil” primita cadou de nunta de la „matusa Tamara”. Si, mai presus de toate, haideti sa incercam sa ne crutam copiii si sa nu-i facem sa suporte consecintele unei decizii luate la vremea cand ei nu erau decat visul frumos al unor oameni care credeau ca se iubesc.
Decizia de a-ti petrece tot restul zilelor alaturi de aceeasi persoana este una care necesita mult curaj (constient sau inconstient), mai ales in conditiile in care, se pare, fiinta umana nu este tocmai cea mai monogama vietuitoare cunoscuta. De aceea cred ca aceasta decizie trebuie luata in absoluta cunostinta de cauza si tinand cont de cat mai multe dintre variabilele ce pot interveni pe parcurs. Ar trebui, de exemplu, sa va ganditi ce altceva va atrage la celalalt in afara de fizicul sau „ravisant”, de performantele sexuale sau de contul „indecent” de plin. Conform unor cercetari de data destul de recenta se pare ca iubirea, „dragostea nebuna”, nu dureaza decat trei ani. Ar fi deci bine ca, inainte sa juram credinta vesnica, sa ne gandim ce va ramane sa umple golul lasat de disparitia iubirii pasionale de la inceput. Ar fi bine ca decizia de a ne casatori sa fie luata cu toata maturitatea de care dispunem la momentul respectiv si gandindu-ne ce, cat si pentru cat timp putem oferi si primi in cuplu. Cred ca ar trebui sa incercam sa vedem dincolo de insistentele mamei, care crede ca „ar cam trebui sa-ti faci si tu un rost, mama !”, dincolo de „farmecul inceputului” cand totul pare roz, minunat, vesnic si indestructibil. Si, mai ales, cred ca ar trebui sa incercam sa convietuim, macar o vreme, in acelasi spatiu cu alesul/aleasa. Nu este intotdeauna placut sa constati ca ea nu este tocmai printesa din poveste si ca, din cand in cand, te poate aduce in pragul atacului de cord aparand prin casa in pijamale, necoafata, transpirata si cu cearcanele cat casa. Sau ca el nu este tocmai Brad Pitt atunci cand se lafaie in fata televizorului in chiloti, cu o sticla de bere in mana si cu „burtica” la vedere. Si asta ca sa fiu „finuta” si sa nu intru in detalii sau sa abordez probleme mult mai grave.
Cam atat pentru astazi. O sa inchei cu o rugaminte adresata voua: ganditi-va bine inainte de a face „pasul”! Nu-l faceti doar pentru ca „asa trebuie”.
Postări
Un comentariu:
Sunt perfect de acord!!!! Innebunesc cand aud ca tineri de 22-23-24 de ani se casatoresc. Eu nu ma simt suficient de responsabila sa am grija de o familie. sa fie totul oficializat. as vrea sa mai golanesc... sa imi mai traiesc viata. Da! vreau un copil nespus de mult dar nu am suficient de mult curaj sa calc toate principiile construite de-a lungul generatiilor. Din nefericire inca societatea actuala nu vede cu ochi buni relatiile neoficializate la primarie... Insa in acelasi timp ma ingrozesc cand in fiecare luna aud de cate un cuplu de tineri casatoriti de un an sau 2 cum divorteaza...
Deschideti bine ochii!!!
Trimiteți un comentariu