CURS INTRODUCTIV PENTRU PARINTI

Viata prin ochii copilului tau…
Curs introductiv pentru parinti



M-am nascut fara sa vreau, fara sa ma fi intrebat nimeni nimic, fara macar sa-mi pot alege parintii.
M-am nascut nechemat, sau cel putin de asta m-am prins in momentul in care au inceput interdictiile…de toate felurile, justificate sau mai putin justificate, toate ascunse sub ambalajul dragostei si grijii si responsabilitatii parintesti. Cu cat mama-mi interzicea mai multe lucruri, cu atat mai puternic se consolida imaginea ei de mama model si implicit stima de sine. Mi-amintesc dorinta mea acerba de a ma balacii intr-o balta de apa stransa pe aleea parcului dupa o ploaie calda de vara...Dorinta neinplinita care-mi lasa si acum gura plina de apa. Si-apoi pofta nebuna de a gusta iarba...de a testa gustul acelui verde crud - mama like allways - prezenta cu interdictia-n dinti. Sau nevoia de a rezolva problema cu grasunul infantil ce-mi luase lopetica si-mi zambise superior, nevoie retezata de la radacina de aceeasi mama responsabila si atenta la nevoile copilului ei. Altfel, singura mama pe care o am. Si asa, cu cat trecea timpul, cu atat se inmulteau “nu”-urile, iar mama simtea mai acut nevoia de extrapolare a vigilentei, de umflare a precautiei si de ascutire a atentiei. Caci, stiti cum e...cresc copiii, cresc si grijile!
Ma uit in urma, la anii ce au trecut si ma incearca un sentiment de frustrare si ingradire, complet nejustificat si clar, in neconcordanta cu intentiile bune ale mamei. Nu stiu de unde le-a venit adultilor ideea nebuneasca de a crede ca, pentru a ajuta pe cineva sa faca un lucru mai bine, trebuie mai intai sa-l facem sa se simta prost. Ca pentru a proteja pe cineva trebuie obligatoriu sa-l controlam si sa-l manipulam, sa-l bombardam cu sfaturi si cu teorii, sa-i inchistam dezinvoltura si sa-i cenzuram nevoile cele mai elementare: nevoia de cunoastere, nevoia de afectiune, nevoia de descarcare si chiar nevoia de plans. Nu-mi amintesc ca mama sa-mi fi inteles vreodata lacrimile...pur si simplu sa-mi fie alaturi atunci cand plang...Ori m-a certat spunandu-mi ca un baietel nu plange niciodata, ori mi-a distras atentia, ori m-a mituit cu “ceva bun” si-n cel mai fericit caz m-a luat in brate spunandu-mi mecanic si artificial ”Gata, gata!” insotit intotdeauna de nenorocitul ”Nu mai plange!”. Niciodata nu am inteles de ce n-am fost lasat sa plang, sa-mi vars amarul, sa ma eliberez? Cum a-nteles mama protectia si dragostea si responsabilitatea? Aveam nevoie sa fiu lasat sa diluesc cu esecul si competitia, uneori cu durerea sau cu suferinta, sa invet, sa accept si sa inteleag o dezamagire. N-am inteles niciodata de ce sunt prea mare să fac unele lucruri şi prea mic pentru a putea face altele.
Port in memorie o colectie impresionanta de pedepse ce mi s-au atribuit de-a lungul timpului, si inca mai primesc! Pedepse care nu m-au facut decat sa platesc emotional un pret, mai mult demonstrativ si nicidecum sa invat ceva din ele. Pedeapsa este impunerea vointei adultului asupra copilului: „Ma asculti sau...”. Copiii pedepsiti invata decat sa refuze, sa se revolte, sa se razbune, iar daca se supun, o fac de frica. Si cam atat! N-am inteles niciodata scopul pedepsei! A nu folosi pedeapsa nu inseamna automat a fi permisiv, ci a te concentra pe solutii, in loc sa te impui.
Azi mi-am pierdut jacheta si stiu exact cum or sa se desfasoare evenimentele: urmeaza o prelegere din partea parintilor, care-mi vor reprosa ca nu sunt responsabil, asezonata cu amenintarea ca n-o sa mai pup alta etc., apoi vom merge la cumparaturi, avertizandu-ma ca asta-i ultima pe care o voi mai primi. Ca si cum asa ceva ar fi posibil! Noroc c-am invatat sa nu-i aud. Si sa nu-i cred!
Am inceput sa obosesc devreme...mereu mi s-a cerut mai mult, mereu mi s-a cerut mai repede...mereu colegul, sau vecinul sau fratele aveau ceva in plus. Ai mei parinti m-au vrut mereu mai mare pana intr-o zi cand brusc, o sa-i cutremure nostalgia bebelului ce-am fost si implicit nostalgia tineretii lor trecute.
Relatia parinte-copil este speciala, cea mai frumoasa si cea mai grea relatie de dragoste care poate exita intre oameni. Depinde doar de adulti ca ea sa fie perfecta si sa ne aduca multumire atat noua copiilor, cat si parintilor!
Si brusc am avut o revelatie...stiu ce o sa ma fac cand o sa fiu mare! Patron de scoala pentru parinti! Pai, daca vrei sa ai o diploma importanta trebuie sa faci ani intregi de cursuri. Daca vrei sa fii sofer, trebuie sa faci scoala si sa dai examen scris si proba practica. Daca vrei un job intr-o firma cu renume trebuie sa mergi la zeci de interviuri. Daca vrei sa ai un copil trebuie doar sa faci sex neprotejat.Nimeni nu iti zice cand esti destul de normal sau de pregatit incat sa poti avea copil. Nu trebuie sa inveti nimic pentru asta, sa meriti sau sa fi examinat.
Propun sa se inventeze scoala de parinti. Sa fie nevoie sa inveti timp de 2-3 ani tot ce presupune acest statut si sa ai nevoie de o diploma care sa ateste ca esti apt pentru a fi parinte de copil.
So, oameni buni, cand ma fac mare, imi cumpar o insula si dezvolt o societate care va avea o astfel de scoala. Inscrierile incep chiar de acum!


Sfatul psihotarapeutului:

“Copiii vostri nu sunt copiii vostri. Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.Ei vin prin voi, dar nu din voi, Si desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,Fiindca ei au gandurile lor.Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici macar in vis.Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri…” Kahlil Gibran


A deveni parinte este un proces cu infinite posibilitati si fatete, nuante si combinatii, durata si ritm, efort personal si scheme impuse de altii. Exista putine roluri atat de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregatiti pentru a le pune în act. Pregatirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formala şi sporadica, iar liniile care ghideaza interactiunile dezirabile parinte – copil si conduita a ceea ce constituie un “bun parinte” sunt vagi.
Atitudinile parintilor nu sunt abstractii, ci realitati traite şi amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama si tatal, care sunt esentiale pentru el. Aceste atitudini se diversifica si se coloreaza la infinit.
Mama îndeplineste o functie primordiala şi fundamentala, întrucât declansează mecanismele cunoasterii si ale învatarii. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absoluta si totala; este prima relatie cu alta persoana. Nu este deloc indiferent daca această relatie este crispată sau relaxata, greoaie si obositoare, uneori chiar imposibila sau armonioasa, dacă aceasta primă dragoste deceptioneaza sau produce satisfactie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influienteaza relatiile sociale si afective de mai tarziu ale copilului.
Chiar daca ne juram de-a lungul vietii ca nu vom repeta greselile parintilor nostrii pentru care am suferit atata in copilarie, totusi, in proportie de 85% reusim asta...si stiti de ce? Pentru ca este singurul model parental pe care-l cunoastem....Ne iubim copilul, mai mult decat orice altceva pe lume. Si este normal sa fie asa. Insa dragostea ce i-o purtam ne impiedica sa sesizam o serie de greseli pe care le facem fata de micutii nostri.
Modul nostru de a vorbi cu copiii si cuvintele pe care le folosim pentru a comunica cu ei sunt deosebit de importante pentru increderea de sine, sanatatea emotionala si echilibrul copiilor nostri. Este o legatura de netagaduit intre cuvintele pe care noi le folosim si atitudinea si rezultatele pe care le vor avea in viata. Sunt cuvinte care dau putere si cuvinte care ranesc. Cuvinte care pot educa sau rusina, incuraja sau dojeni, pot inalta sau pot cobori moralul unui copil. Limbajul este modul primar de manifestare al abuzului emotional asupra copiilor.
Unii parinti, prea autoritari sau dimpotriva prea protectori, ascunzandu-se in spatele responasbilitatii parintesti, reusesc sa dezechilibreze intreaga personalitate a copilului. Acestia intervenin prea mult in viata acestuia, provoacandu-i o acuta lipsa de incredere, care va sta la originea tuturor dificultatilor relationare de mai tarziu. Altii refuza sa admita ca odorul lor a crescut, nu ca sa-l sacaie sau ca sa abuzeze de puterea lor, ci ca sa incetineasca trecerea timpului „personificata” de copilul lor. Cu cat il vor trata ca pe un copilas imatur, cu atat timpul va ramane pe loc si ei se vor simti tineri. Cei mai multi insa, isi incarca si ingradesc libertatea copiilor lor cu propriile angoase si anxietati, perpetuund efectele disfunctionale ale experientelor lor de viata.
A fi parinte este un rol pe care trebuie sa-l învătăm si sa-l perfectionam, sa-l armonizam cu celelalte roluri si sa-l incadram în structura personalitatii noastre. Din acest motiv, se vorbeste despre accederea la parentalitate. Poti fi parinte natural fara sa fii parinte psihic. Si poate ca nu-i chiar utopica ideea infiintarii “Academiei pentru parinti”!
Relatia dintre parinte si copil se strică foarte usor şi se repară foarte greu. În toate societatile au existat si vor exista legaturi între parinti si copii, si cu certitudine, in toate societatile copiii isi vor considera parintii responsabili de necesitatile, reusitele şi insuccesele lor. Va asumati aceasta raspundere?

PRIETENIA INTRE FEMEI

Prietenia intre femei – profunzime, superficialitate sau utopie

“Femeia nu e inferioara barbatului si nici superioara lui, iar despre egalitate nici nu poate fi vorba!” - Bernard Shaw

A fost odata, ca niciodata o gasca de fete, cica prietene, care locuiau pe o strada oarecare, dintr-un cartier oarecare, intr-un banal oras mioritic. S-au cunoscut demult, de cand e lumea si pamantul…parca dintot-deauna. Si tot de-atunci, si-au luat titulatura de “prietene”.
Fetitele vecine (si cam atat) se jucau toata ziulica dezbracand si imbracand papusile, facand prezentari de moda dupa ce devastau dulapurile, vandalizand trusele de farduri ale mamelor aflate inca la serviciu si vopsindu-si unghiile cu tot cu degete in oje sclipicioase. Se intelegeau minunat, este adevarat ca mai mult cand se strangeau in bisericute de doua cate doua. Dar, nascute cu un real simt de conservare, inca de atunci, nu parasea niciuna grupul inaintea celorlalte, de teama sa nu fie desfiintate imediat ce-si luau talpasita. Si-n felul asta erau tot timplul impreuna. Ca niste adevarate prietene. De altfel, nu decadeau niciodata in rutina...jonglau destul de des cu adevarate crize de gelozie cand una dintre ele descoperea ca se simte la fel de bine cu alte colege de joaca, adevarata tragedie - tradare insuportabila provocatoare de suferinta. Se imbracau la fel, se incaltau la fel, ce mai, prietene in toata regula. Si tot in spiritul acesta, toate, fara exceptie, visau la acelasi baietel...Nu poti fi o prietena adevarata si sa ai alte preferinte, nu?
Se pupau toata ziua, se alintau, se dragaleau, foloseau cele mai dulci apelative, se imbratisau si se tineau de mana, isi spuneau secrete cat era ziulica de lunga, iar seara, dupa ce se desparteau se decompensau si refulau in adevarate istericale menite sa scada glicemia crescuta peste zi, plangand, invidiind, barfind si uneori chiar inventand povesti care sa le ajute sa iasa la suprafata, bagandu-le pe celelalte la fund. Iar a doua zi o luau de la capat...Duplicitatea, personalitatea multipla si fuga de idei care aveau sa le urmareasca pe tot parcursul vietii isi faceau simtita prezenta si le chinuiau inca de pe acum.
Situatia se agrava, primavara...de 1 Martie...prietenia lor nezdruncinata se pravalea deodata functie de pantofiorii de lac mai acatarii, de bilele de par mai colorate, dar mai ales de martisoarele primite diferential. Tragedia sau victoria resimtite mancau iar din spatiul intim ce le lega, dar ele continuau sa-si zambeasca si sa aprecieze relatia minunata de prietenie, atat de necesara echilibrului lor interior. Iar din afara, cele care nu avusesera onoarea de a se alipi grupului, continuau sa ravneasca si sa tanjeasca dupa aceasta relatie. Nevoia de apartenenta la grup le facea sa fi dat orice pentru asta. Iar invidia depasea orice limita.
Asa au trecut anii, prietenia lor a continuat sa se sudeze (din ce in ce mai stramb), scara lor valorica a continuat sa se consolideze ca turnul din Pisa cu final tragic si sigur...iminenta surpare! Fetele-cochetele-adevarate-prietene au devenit femei. Si cum orice defect, nu numai ca nu se aplaneaza in timp, dar de cele mai multe ori se accentueaza, eroinele noastre ajung sa invidieze tot ce misca sub soare. Invidiaza tot ce este nou si vechi, invidiaza tot ce tine de material, spiritual, contextual sau intelectual. Invidiaza orice fleculet, pornind de la siragul de margele la desu-uri, de la masina la mobil, de la poseta la rimel. Ravnesc la bronz, la forme apetisante, la metabolismul harnic sau chiar la par carliontat. Ravnesc la dragostea ca-n filme si cel mai des la barbatul celeilalte. Isi doresc sa aiba inteligenta sau capacitatea de a rationa, abilitatea de a lucra cu cifre a prietenei. “Prietenele” nu se multumesc cu putin. Nu se multumesc niciodata cu ceea ce au. Ele vor totul. Incepand cu totul si terminand cu totul. Deci totul! Iar invidia creste exponential, cu cat sursa de inspiratie este mai “prietena”.
Si ce e cel mai straniu este ca toate au cate o “cea mai buna prietena”, careia i se confeseaza, cu care imparte totul, care-i stie cele mai hidoase secrete, o insoteste negresit la shopping, dar pe care nu are curajul sa o lase singura cu iubitul ei nici 5 minute. V-ati intrebat vreodata de ce fetele merg intotdeauna doar cate doua la baie? Sunt “best friends”- de aia!
Relatiile sunt grele... ca o relatie sa mearga, cei implicati trebuie sa gandeasca la fel, sa aiba aceleasi obiective. Aceasta filosofie este inteleasa ad-literam de femei, Si-n totdeauna se vor paruii pe acelasi „obiectiv”. Orice-ar avea acasa, intotdeauna al prietenei este mai bun! Ca d-asta-i e prietena!
Femeia este o maşinărie hormonală care se resetează ciclic, odată la 28 de zile. Drept urmare femeia funcţionează după o matrice estrogenică, intră şi iese din călduri şi se manifestă în funcţie de aceste momente. Cand este in PMS este rea dar are scuze...La menstruatie e nervoasa si n-are disponibilitate sa fie umana, iar intre aceste perioade reuseste maximul – sa fie astfel de “best friend”. Nu poate sa-ti salveze viata...viata ti-o salveaza doctorii...ea numai iti recomanda un doctor bun. Demonstrativa din fire, femeia simte nevoia sa-si sublinieze disponibilitatea relationala apeland la inrudiri fara de sange: nasiri, incumnatiri, botezuri. Stiu ele ce stiu, facand asta, insa controlul continuu al apropierii, daca iti da siguranta relatiei, nu-ti garanteaza si stabilitatea afectiva. Dar, cica definesc prietenia - in limbajul doamnelor.
So, prietenia dintre femei este pură ficţiune. Suntem prietene cât timp ne merge rău tuturor - imediat ce uneia îi este bine s-a terminat. Ne uităm crucis la un destin mai bun, si daca prietenei noastre ii putem ierta orice, asta never-ever nu i-o putem ierta!
La modul ideal, prietenia ar trebui sa se intample cam cum se intampla in vasele comunicante. Va mai amintiti din Generala principiul vaselor comunicante: torni intr-unul si se ridica in toate la acelasi nivel. Asa ar trebui sa fie si in prietenie: torni si se niveleaza. Torni iubire, torni respect, primesti iubire, primesti respect.. pana la urma nu se mai stie cat a dat unul si cat a dat altul, ci se stie doar ca a oferit si unul, si altul, exclude-se posibilitatea vre-unei contorizari.

Insa prietenia este relativa. Sau prietenia nu exista. Sau termenul de prietenie a fost inventat de unii pentru a face pe altii sa-si realizeze anumite obiective, sa-si rezolve anumite interese. Prietenii vin si pleaca din viata ta la fel cum o fac banii. Da! Crunta comparatie … Si prietenia, ca orice altceva in viata, se cumpara! Poate nu cu bani cash...dar cu un pret mare!





Sfatul psihoterapeutului:

“Ceea ce face ca prieteniile sa fie trainice si le sporeste farmecul este un sentiment care iubirii lipseste: siguranta”, spunea Balzac, facand o diferentiere intre cele mai nobile sentimente umane.
Se spune ca femeile ar fi mai incapabile de o adevarata prietenie decat barbatii. Se spune deasemenea, că toate relele sunt cauzate de femeie. Rezultă oare că femeia, după natura sa feminină, e rea? Nu-mi place să generalizez, dar generalizările şi stereotipurile sunt vechi de când e lumea… sau de când e Eva. Este rea Eva? Sau e rea Pandora?
Pandora, prima femeie din mitologia greacă, a fost creată de zeii olimpici pentru a se răzbuna pe Prometeu, cel care le-a furat focul. Afrodita a înzestrat-o pe Pandora cu graţie şi iubire, Hermes i-a dăruit puterea de convingere, dar şi viclenia şi minciuna, Apolo – talentul artistic deosebit, iar Hera – curiozitatea. Zeus i‑a mai făcut un cadou – o cutie şi i‑a spus să nu o deschidă niciodată.
Dacă ai fi tu în locul Pandorei… Ce-ai face? Şi dacă ar fi fost un bărbat în locul Pandorei... Ce-ar face? Сu siguranţă ar fi deschis şi el cutia!
Despre femei se spune ca nu au vocatia prieteniei. Nici cu barbatii si mai ales intre ele. Istoria a consemnat mari prietenii intre barbati, dar nu intre femei.Adevar adanc ce nu a reusit sa fie inca clintit. Deasemenea, in repertoriul spaimelor femeiesti - femeia ocupa un loc de cinste. Atitudinea critică a femeilor faţă de alte reprezentante ale sexului frumos, ar putea fi explicată ca o tactică de autopromovare. Dat fiind faptul că femeile sunt emotive, dar curajoase, ca nu-si ascund emoţiile, ci le manifestă, (fie acestea pozitive, negative, egoiste, altruiste, fie că trăiesc sentimente de dragoste, grijă, ură sau invidie), nu inseamna ca ele sunt mai rele, incapabile, insuficient dezvoltate sau neputincioase in fata valorilor morale. Nicidecum nu putem afirma ca barbatii reusesc sa lege prietenii mai profunde sau mai adevarate decat femeile( chiar daca “profund” si “adevarat” nu suporta termeni de comparatie). Poate doar bazate pe alte prioritati si alte necesitati. Dar pana la urma, prietenia este o forma egoista si simplista de socializare, mai degraba o nevoie absoluta a individului independent de sex ( pentru a se evita confuziile, o sa-l numesc gen). Legam prietenii pentru ca ancestral avem aceasta nevoie, nu din altruism, morala, educatie sau calitati filosofice. Sunt oameni care judecă cu sufletul şi gândesc cu inima; sunt oameni care judecă şi gândesc prin instincte noncoercitive; sunt oameni care judecă şi gândesc cu mintea altora şi sunt oameni care nu judecă şi nu gândesc deloc( bine). Dar nicio statistica din lume nu ne arata preponderenta sexului frumos in vreuna din aceste clasificari.
Oricat ne-am ascunde sau am incerca sa negam, indivia este o parte din zestrea noastra afectiva. Invidiem toti, barbati si femei deopotriva, pentru ca este o parte din natura omeneasca, in ciuda legilor scrise sau nescrise ale societatii, religiei sau moralei. Invidia absoarbe ca o sugativă foarte mult din energia celui care trăieşte acest sentiment, devenind nociva exclusiv acestuia. Dar ramane un sentiment firesc aşa cum sunt iubirea, ura, bucuria, tristetea. Important este sa ne recunoastem si sa ne acceptam acest sentiment. Negarea invidiei nu face decat sa amplifice sentimentul. Cu cat o negam mai mult, cu atat invidia ne roade mai tare. In schimb, acceptarea şi conştientizarea conduc la diminuarea acestui sentiment. Si daca vreti, cred ca femeia are aceasta capacitatea de recunoastere si extroversie mai accentuata decat barbatul. Ceea ce ma face sa concluzionez ca femeile sunt mai autentice decat barbatii, chiar si in relatiile de prietenie, contrar etichetei de superficialitate impamantenite sanatos in opinia publica.
Aparent, prieteniile intre barbati par sa se invarta mai mereu in jurul unei halbe de bere, a unui meci sau unui comentariu despre femeile "bune" care au trecut prin viata lor. Se mai discuta si despre politica uneori, despre masini sau despre aparatura HT, despre mici sau mari afaceri, despre noutati pe net si despre un hobby comun. Despre femeia langa care s-ar trezi in fiecare dimineata, dar sunt prea comozi uneori ca sa o tina langa ei. Femeile la randul lor discuta despre iubiri si despartiri, retete de slabit, vestimentatie si cosmetice, nu le ajung banii, despre un job mai bun, vor un barbat tandru, dar si puternic financiar, sau un amant, desi putine au curajul sa-l aiba. Pe langa toate acestea prietenia dintre un barbat si o femeie pare mai vie, mai colorata, fiecare incearca sa gaseasca prin prietenul de sex opus raspunsuri la propriile intrebari si probleme, dar dintr-un alt unghi. Si de asemeni, fiecare ofera solutii celuilalt, interpretari si puncte de vedere originale, date de cele mai multe ori tocmai de cromozomul acela care ne face sa fim diferiti. E o prietenie complementara. Cei doi se completeaza si de multe ori astfel de prietenii sunt mai sincere si mai trainice.
Oricum ar fi, trebuie sa vedem relatia de prietenie dintre doi oameni asa cum este si cu ceea ce presupune ea: incredere, sustinere reciproca, ajutor, comunicare, loialitate. Si la urma urmei, o prietenie, fie ea intre persoane de acelasi sex sau nu, depinde in primul rand de calitatea indivizilor care o creeaza, de capacitatea lor de a trece peste barierele impuse de sex, de stereotipurile care apar mereu, dar mai ales de “coloana vertebrala” si de calitatea umana a acestora.