Viata prin ochii copilului tau…
Curs introductiv pentru parinti
M-am nascut fara sa vreau, fara sa ma fi intrebat nimeni nimic, fara macar sa-mi pot alege parintii.
M-am nascut nechemat, sau cel putin de asta m-am prins in momentul in care au inceput interdictiile…de toate felurile, justificate sau mai putin justificate, toate ascunse sub ambalajul dragostei si grijii si responsabilitatii parintesti. Cu cat mama-mi interzicea mai multe lucruri, cu atat mai puternic se consolida imaginea ei de mama model si implicit stima de sine. Mi-amintesc dorinta mea acerba de a ma balacii intr-o balta de apa stransa pe aleea parcului dupa o ploaie calda de vara...Dorinta neinplinita care-mi lasa si acum gura plina de apa. Si-apoi pofta nebuna de a gusta iarba...de a testa gustul acelui verde crud - mama like allways - prezenta cu interdictia-n dinti. Sau nevoia de a rezolva problema cu grasunul infantil ce-mi luase lopetica si-mi zambise superior, nevoie retezata de la radacina de aceeasi mama responsabila si atenta la nevoile copilului ei. Altfel, singura mama pe care o am. Si asa, cu cat trecea timpul, cu atat se inmulteau “nu”-urile, iar mama simtea mai acut nevoia de extrapolare a vigilentei, de umflare a precautiei si de ascutire a atentiei. Caci, stiti cum e...cresc copiii, cresc si grijile!
Ma uit in urma, la anii ce au trecut si ma incearca un sentiment de frustrare si ingradire, complet nejustificat si clar, in neconcordanta cu intentiile bune ale mamei. Nu stiu de unde le-a venit adultilor ideea nebuneasca de a crede ca, pentru a ajuta pe cineva sa faca un lucru mai bine, trebuie mai intai sa-l facem sa se simta prost. Ca pentru a proteja pe cineva trebuie obligatoriu sa-l controlam si sa-l manipulam, sa-l bombardam cu sfaturi si cu teorii, sa-i inchistam dezinvoltura si sa-i cenzuram nevoile cele mai elementare: nevoia de cunoastere, nevoia de afectiune, nevoia de descarcare si chiar nevoia de plans. Nu-mi amintesc ca mama sa-mi fi inteles vreodata lacrimile...pur si simplu sa-mi fie alaturi atunci cand plang...Ori m-a certat spunandu-mi ca un baietel nu plange niciodata, ori mi-a distras atentia, ori m-a mituit cu “ceva bun” si-n cel mai fericit caz m-a luat in brate spunandu-mi mecanic si artificial ”Gata, gata!” insotit intotdeauna de nenorocitul ”Nu mai plange!”. Niciodata nu am inteles de ce n-am fost lasat sa plang, sa-mi vars amarul, sa ma eliberez? Cum a-nteles mama protectia si dragostea si responsabilitatea? Aveam nevoie sa fiu lasat sa diluesc cu esecul si competitia, uneori cu durerea sau cu suferinta, sa invet, sa accept si sa inteleag o dezamagire. N-am inteles niciodata de ce sunt prea mare să fac unele lucruri şi prea mic pentru a putea face altele.
Port in memorie o colectie impresionanta de pedepse ce mi s-au atribuit de-a lungul timpului, si inca mai primesc! Pedepse care nu m-au facut decat sa platesc emotional un pret, mai mult demonstrativ si nicidecum sa invat ceva din ele. Pedeapsa este impunerea vointei adultului asupra copilului: „Ma asculti sau...”. Copiii pedepsiti invata decat sa refuze, sa se revolte, sa se razbune, iar daca se supun, o fac de frica. Si cam atat! N-am inteles niciodata scopul pedepsei! A nu folosi pedeapsa nu inseamna automat a fi permisiv, ci a te concentra pe solutii, in loc sa te impui.
Azi mi-am pierdut jacheta si stiu exact cum or sa se desfasoare evenimentele: urmeaza o prelegere din partea parintilor, care-mi vor reprosa ca nu sunt responsabil, asezonata cu amenintarea ca n-o sa mai pup alta etc., apoi vom merge la cumparaturi, avertizandu-ma ca asta-i ultima pe care o voi mai primi. Ca si cum asa ceva ar fi posibil! Noroc c-am invatat sa nu-i aud. Si sa nu-i cred!
Am inceput sa obosesc devreme...mereu mi s-a cerut mai mult, mereu mi s-a cerut mai repede...mereu colegul, sau vecinul sau fratele aveau ceva in plus. Ai mei parinti m-au vrut mereu mai mare pana intr-o zi cand brusc, o sa-i cutremure nostalgia bebelului ce-am fost si implicit nostalgia tineretii lor trecute.
Relatia parinte-copil este speciala, cea mai frumoasa si cea mai grea relatie de dragoste care poate exita intre oameni. Depinde doar de adulti ca ea sa fie perfecta si sa ne aduca multumire atat noua copiilor, cat si parintilor!
Si brusc am avut o revelatie...stiu ce o sa ma fac cand o sa fiu mare! Patron de scoala pentru parinti! Pai, daca vrei sa ai o diploma importanta trebuie sa faci ani intregi de cursuri. Daca vrei sa fii sofer, trebuie sa faci scoala si sa dai examen scris si proba practica. Daca vrei un job intr-o firma cu renume trebuie sa mergi la zeci de interviuri. Daca vrei sa ai un copil trebuie doar sa faci sex neprotejat.Nimeni nu iti zice cand esti destul de normal sau de pregatit incat sa poti avea copil. Nu trebuie sa inveti nimic pentru asta, sa meriti sau sa fi examinat.
Propun sa se inventeze scoala de parinti. Sa fie nevoie sa inveti timp de 2-3 ani tot ce presupune acest statut si sa ai nevoie de o diploma care sa ateste ca esti apt pentru a fi parinte de copil.
So, oameni buni, cand ma fac mare, imi cumpar o insula si dezvolt o societate care va avea o astfel de scoala. Inscrierile incep chiar de acum!
Sfatul psihotarapeutului:
“Copiii vostri nu sunt copiii vostri. Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.Ei vin prin voi, dar nu din voi, Si desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,Fiindca ei au gandurile lor.Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici macar in vis.Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri…” Kahlil Gibran
A deveni parinte este un proces cu infinite posibilitati si fatete, nuante si combinatii, durata si ritm, efort personal si scheme impuse de altii. Exista putine roluri atat de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregatiti pentru a le pune în act. Pregatirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formala şi sporadica, iar liniile care ghideaza interactiunile dezirabile parinte – copil si conduita a ceea ce constituie un “bun parinte” sunt vagi.
Atitudinile parintilor nu sunt abstractii, ci realitati traite şi amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama si tatal, care sunt esentiale pentru el. Aceste atitudini se diversifica si se coloreaza la infinit.
Mama îndeplineste o functie primordiala şi fundamentala, întrucât declansează mecanismele cunoasterii si ale învatarii. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absoluta si totala; este prima relatie cu alta persoana. Nu este deloc indiferent daca această relatie este crispată sau relaxata, greoaie si obositoare, uneori chiar imposibila sau armonioasa, dacă aceasta primă dragoste deceptioneaza sau produce satisfactie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influienteaza relatiile sociale si afective de mai tarziu ale copilului.
Chiar daca ne juram de-a lungul vietii ca nu vom repeta greselile parintilor nostrii pentru care am suferit atata in copilarie, totusi, in proportie de 85% reusim asta...si stiti de ce? Pentru ca este singurul model parental pe care-l cunoastem....Ne iubim copilul, mai mult decat orice altceva pe lume. Si este normal sa fie asa. Insa dragostea ce i-o purtam ne impiedica sa sesizam o serie de greseli pe care le facem fata de micutii nostri.
Modul nostru de a vorbi cu copiii si cuvintele pe care le folosim pentru a comunica cu ei sunt deosebit de importante pentru increderea de sine, sanatatea emotionala si echilibrul copiilor nostri. Este o legatura de netagaduit intre cuvintele pe care noi le folosim si atitudinea si rezultatele pe care le vor avea in viata. Sunt cuvinte care dau putere si cuvinte care ranesc. Cuvinte care pot educa sau rusina, incuraja sau dojeni, pot inalta sau pot cobori moralul unui copil. Limbajul este modul primar de manifestare al abuzului emotional asupra copiilor.
Unii parinti, prea autoritari sau dimpotriva prea protectori, ascunzandu-se in spatele responasbilitatii parintesti, reusesc sa dezechilibreze intreaga personalitate a copilului. Acestia intervenin prea mult in viata acestuia, provoacandu-i o acuta lipsa de incredere, care va sta la originea tuturor dificultatilor relationare de mai tarziu. Altii refuza sa admita ca odorul lor a crescut, nu ca sa-l sacaie sau ca sa abuzeze de puterea lor, ci ca sa incetineasca trecerea timpului „personificata” de copilul lor. Cu cat il vor trata ca pe un copilas imatur, cu atat timpul va ramane pe loc si ei se vor simti tineri. Cei mai multi insa, isi incarca si ingradesc libertatea copiilor lor cu propriile angoase si anxietati, perpetuund efectele disfunctionale ale experientelor lor de viata.
A fi parinte este un rol pe care trebuie sa-l învătăm si sa-l perfectionam, sa-l armonizam cu celelalte roluri si sa-l incadram în structura personalitatii noastre. Din acest motiv, se vorbeste despre accederea la parentalitate. Poti fi parinte natural fara sa fii parinte psihic. Si poate ca nu-i chiar utopica ideea infiintarii “Academiei pentru parinti”!
Relatia dintre parinte si copil se strică foarte usor şi se repară foarte greu. În toate societatile au existat si vor exista legaturi între parinti si copii, si cu certitudine, in toate societatile copiii isi vor considera parintii responsabili de necesitatile, reusitele şi insuccesele lor. Va asumati aceasta raspundere?
Curs introductiv pentru parinti
M-am nascut fara sa vreau, fara sa ma fi intrebat nimeni nimic, fara macar sa-mi pot alege parintii.
M-am nascut nechemat, sau cel putin de asta m-am prins in momentul in care au inceput interdictiile…de toate felurile, justificate sau mai putin justificate, toate ascunse sub ambalajul dragostei si grijii si responsabilitatii parintesti. Cu cat mama-mi interzicea mai multe lucruri, cu atat mai puternic se consolida imaginea ei de mama model si implicit stima de sine. Mi-amintesc dorinta mea acerba de a ma balacii intr-o balta de apa stransa pe aleea parcului dupa o ploaie calda de vara...Dorinta neinplinita care-mi lasa si acum gura plina de apa. Si-apoi pofta nebuna de a gusta iarba...de a testa gustul acelui verde crud - mama like allways - prezenta cu interdictia-n dinti. Sau nevoia de a rezolva problema cu grasunul infantil ce-mi luase lopetica si-mi zambise superior, nevoie retezata de la radacina de aceeasi mama responsabila si atenta la nevoile copilului ei. Altfel, singura mama pe care o am. Si asa, cu cat trecea timpul, cu atat se inmulteau “nu”-urile, iar mama simtea mai acut nevoia de extrapolare a vigilentei, de umflare a precautiei si de ascutire a atentiei. Caci, stiti cum e...cresc copiii, cresc si grijile!
Ma uit in urma, la anii ce au trecut si ma incearca un sentiment de frustrare si ingradire, complet nejustificat si clar, in neconcordanta cu intentiile bune ale mamei. Nu stiu de unde le-a venit adultilor ideea nebuneasca de a crede ca, pentru a ajuta pe cineva sa faca un lucru mai bine, trebuie mai intai sa-l facem sa se simta prost. Ca pentru a proteja pe cineva trebuie obligatoriu sa-l controlam si sa-l manipulam, sa-l bombardam cu sfaturi si cu teorii, sa-i inchistam dezinvoltura si sa-i cenzuram nevoile cele mai elementare: nevoia de cunoastere, nevoia de afectiune, nevoia de descarcare si chiar nevoia de plans. Nu-mi amintesc ca mama sa-mi fi inteles vreodata lacrimile...pur si simplu sa-mi fie alaturi atunci cand plang...Ori m-a certat spunandu-mi ca un baietel nu plange niciodata, ori mi-a distras atentia, ori m-a mituit cu “ceva bun” si-n cel mai fericit caz m-a luat in brate spunandu-mi mecanic si artificial ”Gata, gata!” insotit intotdeauna de nenorocitul ”Nu mai plange!”. Niciodata nu am inteles de ce n-am fost lasat sa plang, sa-mi vars amarul, sa ma eliberez? Cum a-nteles mama protectia si dragostea si responsabilitatea? Aveam nevoie sa fiu lasat sa diluesc cu esecul si competitia, uneori cu durerea sau cu suferinta, sa invet, sa accept si sa inteleag o dezamagire. N-am inteles niciodata de ce sunt prea mare să fac unele lucruri şi prea mic pentru a putea face altele.
Port in memorie o colectie impresionanta de pedepse ce mi s-au atribuit de-a lungul timpului, si inca mai primesc! Pedepse care nu m-au facut decat sa platesc emotional un pret, mai mult demonstrativ si nicidecum sa invat ceva din ele. Pedeapsa este impunerea vointei adultului asupra copilului: „Ma asculti sau...”. Copiii pedepsiti invata decat sa refuze, sa se revolte, sa se razbune, iar daca se supun, o fac de frica. Si cam atat! N-am inteles niciodata scopul pedepsei! A nu folosi pedeapsa nu inseamna automat a fi permisiv, ci a te concentra pe solutii, in loc sa te impui.
Azi mi-am pierdut jacheta si stiu exact cum or sa se desfasoare evenimentele: urmeaza o prelegere din partea parintilor, care-mi vor reprosa ca nu sunt responsabil, asezonata cu amenintarea ca n-o sa mai pup alta etc., apoi vom merge la cumparaturi, avertizandu-ma ca asta-i ultima pe care o voi mai primi. Ca si cum asa ceva ar fi posibil! Noroc c-am invatat sa nu-i aud. Si sa nu-i cred!
Am inceput sa obosesc devreme...mereu mi s-a cerut mai mult, mereu mi s-a cerut mai repede...mereu colegul, sau vecinul sau fratele aveau ceva in plus. Ai mei parinti m-au vrut mereu mai mare pana intr-o zi cand brusc, o sa-i cutremure nostalgia bebelului ce-am fost si implicit nostalgia tineretii lor trecute.
Relatia parinte-copil este speciala, cea mai frumoasa si cea mai grea relatie de dragoste care poate exita intre oameni. Depinde doar de adulti ca ea sa fie perfecta si sa ne aduca multumire atat noua copiilor, cat si parintilor!
Si brusc am avut o revelatie...stiu ce o sa ma fac cand o sa fiu mare! Patron de scoala pentru parinti! Pai, daca vrei sa ai o diploma importanta trebuie sa faci ani intregi de cursuri. Daca vrei sa fii sofer, trebuie sa faci scoala si sa dai examen scris si proba practica. Daca vrei un job intr-o firma cu renume trebuie sa mergi la zeci de interviuri. Daca vrei sa ai un copil trebuie doar sa faci sex neprotejat.Nimeni nu iti zice cand esti destul de normal sau de pregatit incat sa poti avea copil. Nu trebuie sa inveti nimic pentru asta, sa meriti sau sa fi examinat.
Propun sa se inventeze scoala de parinti. Sa fie nevoie sa inveti timp de 2-3 ani tot ce presupune acest statut si sa ai nevoie de o diploma care sa ateste ca esti apt pentru a fi parinte de copil.
So, oameni buni, cand ma fac mare, imi cumpar o insula si dezvolt o societate care va avea o astfel de scoala. Inscrierile incep chiar de acum!
Sfatul psihotarapeutului:
“Copiii vostri nu sunt copiii vostri. Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.Ei vin prin voi, dar nu din voi, Si desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,Fiindca ei au gandurile lor.Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici macar in vis.Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri…” Kahlil Gibran
A deveni parinte este un proces cu infinite posibilitati si fatete, nuante si combinatii, durata si ritm, efort personal si scheme impuse de altii. Exista putine roluri atat de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregatiti pentru a le pune în act. Pregatirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formala şi sporadica, iar liniile care ghideaza interactiunile dezirabile parinte – copil si conduita a ceea ce constituie un “bun parinte” sunt vagi.
Atitudinile parintilor nu sunt abstractii, ci realitati traite şi amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama si tatal, care sunt esentiale pentru el. Aceste atitudini se diversifica si se coloreaza la infinit.
Mama îndeplineste o functie primordiala şi fundamentala, întrucât declansează mecanismele cunoasterii si ale învatarii. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absoluta si totala; este prima relatie cu alta persoana. Nu este deloc indiferent daca această relatie este crispată sau relaxata, greoaie si obositoare, uneori chiar imposibila sau armonioasa, dacă aceasta primă dragoste deceptioneaza sau produce satisfactie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influienteaza relatiile sociale si afective de mai tarziu ale copilului.
Chiar daca ne juram de-a lungul vietii ca nu vom repeta greselile parintilor nostrii pentru care am suferit atata in copilarie, totusi, in proportie de 85% reusim asta...si stiti de ce? Pentru ca este singurul model parental pe care-l cunoastem....Ne iubim copilul, mai mult decat orice altceva pe lume. Si este normal sa fie asa. Insa dragostea ce i-o purtam ne impiedica sa sesizam o serie de greseli pe care le facem fata de micutii nostri.
Modul nostru de a vorbi cu copiii si cuvintele pe care le folosim pentru a comunica cu ei sunt deosebit de importante pentru increderea de sine, sanatatea emotionala si echilibrul copiilor nostri. Este o legatura de netagaduit intre cuvintele pe care noi le folosim si atitudinea si rezultatele pe care le vor avea in viata. Sunt cuvinte care dau putere si cuvinte care ranesc. Cuvinte care pot educa sau rusina, incuraja sau dojeni, pot inalta sau pot cobori moralul unui copil. Limbajul este modul primar de manifestare al abuzului emotional asupra copiilor.
Unii parinti, prea autoritari sau dimpotriva prea protectori, ascunzandu-se in spatele responasbilitatii parintesti, reusesc sa dezechilibreze intreaga personalitate a copilului. Acestia intervenin prea mult in viata acestuia, provoacandu-i o acuta lipsa de incredere, care va sta la originea tuturor dificultatilor relationare de mai tarziu. Altii refuza sa admita ca odorul lor a crescut, nu ca sa-l sacaie sau ca sa abuzeze de puterea lor, ci ca sa incetineasca trecerea timpului „personificata” de copilul lor. Cu cat il vor trata ca pe un copilas imatur, cu atat timpul va ramane pe loc si ei se vor simti tineri. Cei mai multi insa, isi incarca si ingradesc libertatea copiilor lor cu propriile angoase si anxietati, perpetuund efectele disfunctionale ale experientelor lor de viata.
A fi parinte este un rol pe care trebuie sa-l învătăm si sa-l perfectionam, sa-l armonizam cu celelalte roluri si sa-l incadram în structura personalitatii noastre. Din acest motiv, se vorbeste despre accederea la parentalitate. Poti fi parinte natural fara sa fii parinte psihic. Si poate ca nu-i chiar utopica ideea infiintarii “Academiei pentru parinti”!
Relatia dintre parinte si copil se strică foarte usor şi se repară foarte greu. În toate societatile au existat si vor exista legaturi între parinti si copii, si cu certitudine, in toate societatile copiii isi vor considera parintii responsabili de necesitatile, reusitele şi insuccesele lor. Va asumati aceasta raspundere?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu