AVENTURA DE O NOAPTE...

- Incalcarea parteneriatului uman? -



Oare de ne ce inselam partenerul, deopotriva barbati si femei, si aici raspunsurile (pretexte) curg cu nemiluita: partenerii nu se mai iubesc ... din culpa comuna, din plictiseala, din orgoliu, ... anturaj ... nevoia de confirmare sau dorinta de a incerca ceva diferit ...?
Dar cred ca cel mai bine ar fi sa ne intrebam cum reusesc unii parteneri sa nu se insele unul pe altul, si astfel vom identifica adevaratele cauze. De fapt singurul motiv demn de luat in seama mi se pare intamplarea de a gasi pe cineva potrivit dorintelor de moment, cineva care sa satisfaca contextual nevoile constiente sau inconstiente cele mai acute. Atat! Si ma intreb oare este o crima sa dam curs acestei intamplari? Oare o aventura de o noapte a partenerului este o tragedie? Acest lucru depinde numai de felul cum interpretam si percepem infidelitatea. Pe de alta parte orice cuplu se construieste pornind de la iubire, afinitati, dar mai ales nevoia de incredere. Increderea si fidelitatea constituie baza reala a unei relatii stabile si armonioase, conditii sine-qua-non prezente pe toate planurile unei relatii sanatoase.
Este adevarat ca aventura in sine are consecinte infinit mai mici daca celalalt nu afla. Partenerul de cuplu, de cele mai multe, ori nu este afectat de consumarea unei aventuri extracuplu, atata timp cand nu are cunostinta de acest fapt, cu conditia sa ne referim la o relatie pasagera, pur sexuala si protejata. Lucrurile se complica in momentul in care, sub o forma sau alta, partenerul nostru descopera infidelitatea. Fie ca escapada este recunoscuta, fie ca se consuma un act ratat si se ”uita” sau se “omite” un indiciu cat de mic, care sa conduca catre tristul adevar, simpla aventura este gata sa se transforme in ceva mult mai mult, decisiv pentru continuitatea cuplului. Si cu siguranta nimic nu va mai fi la fel!
O relatie între doi oameni nu înseamna întotdeauna numai lucruri frumoase. Nu pledez nicidecum pentru beneficiile secundare ale “aventurii extra-cuplu”, dar poate ca uneori e nevoie de suisuri si coborasuri ca sa invatam sa ne evaluam relatia, sa pretuim la adevarata valoare ceea ce avem si ceea ce-am putea pierde in orice moment.

De ce se insala oamenii unii pe altii, nu stiu! Cauta ceva mai bun sau pur si simplu cauta altceva? Si atunci de ce nu încearca împreuna sa gaseasca acel „altceva” în interiorul si nu în afara relatiei? Nu se mai iubesc? Si atunci de ce sufera îngrozitor cand se despart dupa ce s-au inselat? Nu gasim intotdeauna un raspuns logic, poate si pentru ca nimic din toata povestea asta cu inselatul nu are logica. Singura logica ar fi ca nu suntem monogami prin definitie, ca lucrurile acestea se intampla de cand e lumea si pamantul, ca poate a-ti insela partenerul de multe ori inseamna a te insela pe tine insuti, si ca, chiar daca “one night stand” pare o smecherie, de fapt este o responsabilitate imensa cu consecinte drastice si cu un pret de multe ori inestimabil.


Sfatul psihoterapeutului:

Aventurile de o noapte, vechi de cand lumea, poarta totusi, in forma uzitata azi, semnul libertatii sexuale dobandite relativ recent. Unele aventuri se bazeaza doar pe sex, in timp ce altele includ si sexul. Se pare insa ca nu intotdeauna sexul este motivul pentru care oamenii insala. Aventurile sunt de fapt o modalitate asa zis simpla, de a cauta la cealalta persoana ceea ce lipseste la actualul partener(a). Poate cel mai greu examen este sa reusesti sa identifici lucrurile care lipsesc intr-adevar in relatia ta. Sa inveti din greseli si la final, dupa ce aventura s-a consumat, sa concluzionezi ca a meritat.
Totusi, chiar si asa, sexul fara obligatii trebuie sa se ghideze dupa un set de reguli menite sa asigure atat satisfactia ambelor parti cat si diminuarea consecintelor si a efectelor negative ale acestuia.
Astfel, prima regula imperios necesara este discretia si atentia totala fata de partenerul(a) actual. Daca vorbim despre o aventura punctuala si pasagera, nu exista nici un motiv pentru care ti-ai expune partenerul(a) la o astfel de informatie. Se pare ca barbatii care doresc sa-si protejeze partenera de suspiciuni uziteaza diverse stratageme, cea mai eficienta dovedindu-se a fi interesul excesiv fata viitorul ei si mai ales de viitorul lor impreuna. Femeile, in schimb folosesc alte modalitati de a diminua banuielile, devenind mult mai active sexual in cadrul cuplului, si mult mai atente la nevoile partenerului, poate si pentru ca acestea dezvolta mai des sentimente de culpabilitate in urma consumarii unei aventuri.
Apoi sexul de o noapte poate fi ceva foarte incitant si foarte relaxant atata timp cat constientizam ca asta este tot: sex de o noapte. Nu va umple golul afectiv din inima ta, nu va razbuna frustrarea si nici nu va mangaia durerea unei suferinte mai vechi....Daca vrei mai mult decat sex, daca doresti o relatie noua, incearca altceva, nu un one night stand. Este cel putin un inceput suspect pentru o relatie noua si un sfarsit complicat pentru relatia actuala.
Deasemenea, aventura de o noapte va poate costa sanatatea daca nu respectati niste reguli foarte stricte. Nu va lasati impresionati de parfumul imbietor, de sarmul si inteligenta sau de aspectul ingrijit al persoanei in cauza! Bolile cu transmitere sexuala nu tin cont de aceste aspecte.
Ca o concluzie, nu pot spune decat ca nu poate fi vorba de pro sau contra "one night stand". Poate fi vorba doar daca iti asumi sau nu o astfel de aventura. Dar trebuie sa stii inca de la inceput ca aceasta este o sabie cu doua taisuri, poate fi o experienta placuta sau se poate transforma in ceva neplacut si cu consecinte amare. Si orice lucru in viata aceasta are un pret!
Oare chiar este necesar sa inselam? Nevoia de nou nu poate fi oare mai cinstit satisfacuta prin schimbari in cadrul relatiei? Intr-o lume ideala, noul s-ar naste fie prin reinventarea relatiei fie prin definitiva inlocuire.

CRACIUN DIN DRAGOSTE

Craciun din dragoste…

Motto:
” Dragostea este indelung rabdatoare,
este plina de bunatate,
dragostea nu invidiaza,
nu se umfla de mindrie,
nu se poarta necuviincios,
nu cauta folosul sau,
nu se minie, nu se gindeste la rau.
Nu se bucura de nelegiuire,
ci se bucura de adevar,
Acopera totul,
crede totul,
nadajduieste totul
sufera totul,
Dragostea nu va pieri niciodata...
Acum ramin doar trei:
Credinta, Nadejdea si Dragostea;
dar cea mai mare dintre ele este
DRAGOSTEA"...”
Epistola întâia către Corinteni.





Candva, demult, copil fiind, credeam in Mos Craciun. Apoi a venit o zi in care am aflat ca Mosu’ nu exista, ca cei ce mi-aduceau cadourile erau mama si tata. Apoi am crezut in Zana Maseluta. Si am aflat ca si banutii de sub perna tot ei doi ii puneau. Mai tarziu am crezut in dragoste. Si un timp, dupa dezamagiri si rani si suferinte, nu am mai crezut nici in dragoste...Si am concluzionat ca doar mama si tata pot fi, pot da si oferi iubire. Dar m-am inselat...Acum am inteles ca dragostea exista...Exista cu adevarat si-nseamna mai degraba a da decat a astepta...Si daca cred in dragoste, cred si in Mos Craciun, si-n zane, si-n povesti!
Craciunul este in primul rand dragoste...Inainte de a fi traditie si rit si obicei, poate chiar inainte de a fi filosofie, Craciunul este despre dragoste! Se spune ca de Craciun trebuie sa avem sufletul plin de iubire si ca, macar o data pe an, ar trebui sa ne lasam sufletul deschis pentru tot ce e mai bun în noi însine si în cei din jur. Si totusi, de multe ori, Craciunul e trist... Il resimtim ca trist pentru tot felul de pretexte meschine, ba ca nu avem iubire, ba ca n-avem suficienti banuti, ba ca nu ninge sau nu-i frig, ca n-avem porc sau suntem singuri...Acesta nu-i Craciunul...sau nu ar trebui sa fie...Craciunul e iubire!
Vrem sa iubim, ne dorim sa fim iubiti, dar stim oare cum s-o facem? Stim sa ne daruim? Stim sa primim? Dragostea este intotdeuna buna si dreapta, niciodata nu e egoista si rea. Dragostea nu e increzuta sau trufasa. Nu este geloasa sau cruda. Dragostea nu supara, nu loveste si nu poarta pica. Dragostea nu minte si nu fura. Este gata intotdeauna sa ierte, sa aiba incredere, sa spere si sa treaca peste tot. Cand ai in suflet dragoste, devi stapanul universului. Dragostea e tot ce poate fi mai bun in noi...Fiecare dintre noi avem nevoie de iubire...Avem nevoie sa iubim, poate mai mult decat sa fim iubiti! Pentru ca a iubi inseamna liniste, echilibru, pace, Craciun. Dragostea adevarata este o limba pe care surzii o pot auzi, orbii o pot vedea, invalizii o pot simti.
Trebuie sa iubim cu totii, Craciunul acesta...Sa punem in cuvinte iubirea. Sa spunem “te iubesc” tuturor celor dragi, tuturor celor care merita sau care-au meritat candva. Cred ca am ajuns sa spunem mult prea rar acest cuvant de teama ca-i prea mult, sau prea putin, sau prea banal…Devine tot mai mult un cuvant mut sau doar un simplu vers de melodie! Nu cred ca a verbaliza in orice fel iubirea, a o declara, te poate pierde sau te poate injosi…ci doar te poate face si mai fericit! Ne intitulam cu totii crestini, fie ca suntem ortodocsi, catolici, baptisti, penticostali sau Dumnezeu mai stie ce cult, dar, din pacate, cati dintre noi stim sa iubim cu adevarat? Pe firul natural al lucrurilor, toata lumea ar trebui sa stie ce este dragostea. Insa de fapt nimeni nu stie sau foarte rar se intampla sa mai fie cate cineva care sa stie sa iubeasca. Dragostea a devenit una dintre cele mai rare experiente.
Cati dintre noi mai simt Craciunul asa cum il simteam cand eram doar copii? V-ati intrebat vreodata unde se ascunde copilul din noi, acel copil ce-am fost odata? Mai suntem careva atenti si disponibili nevoilor copilului din fiecare dintre noi? Acel copil ce-a asteptat atat, ca noi sa crestem si sa putem sa-l auzim, sa-l aparam si sa-l iubim...
Iubiti Craciunul acesta...Incepeti prin a va iubi pe voi si continuati prin a declara iubire oamenilor din-prejurul vostru...Primiti si oferiti iubire tuturor celor ce inseamna ceva pentru voi...ca-s buni sau rai...ca-s importanti sau doar de umplutura, ca-s actuali sau ca sunt vechi. Chiar si celor ce va enerveaza cateodata sau mai des, pentru ca si ei sunt importanti (nu ar trebui sa ne lasam enervati decat de persoanele cu adevarat importante din viata noastra!), sefilor absurzi, rudelor cicalitoare, vecinilor obositori, neamurilor nedrepte, colegilor nesuferiti, prietenilor nerecunoscatori, fostilor iubiti neportiviti, tuturor acelora care inseamna ceva pentru noi...cu care rezonam pozitiv sau negativ. Iertarea este poate cea mai profunda forma de iubire. Nici nu aveti idee ce cadou minunat va oferiti! Poate cel mai valoros cadou din viata voastra!
Sper sa va intalniti cu Mosu’ anul acesta...cu adevarat! Pentru ca doar acesta este Mosu’ cel adevarat...restul sunt fake-uri comerciale, cu barbi de vata si saci umpluti cu ambalaje goale! Si s-ascultati in pace si colinde...sunt exclusiv despre dragoste! Si despre voi, despre fiecare-n parte!


Sfatul psihoterapeutului:

Ca un om sa iubeasca un altul cu adevarat este probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un simple preludii…. Iubirea este un imbold catre desavarsire, catre perfectiune, si singurul mod pentru a dobandi un echilibrului interior. Nu putem trai fara iubire.
Craciunul ne aduce in prim plan toate aceste sentimente, dar acelasi Craciun cerne si persoane care resimt din plin tristete si singutatate. Craciunul este un moment al bilantului, un moment al evaluarii, al privirii de ansamblu. Cateodata depresia este o stare fireasca in aceste momente, tocmai pentru ca suntem fortati de imprejurari sa ne constientizam lipsurile, in speta, cele ce tin de emotional. Craciunul este al lui Mos Craciun. Depresia este starea in care Mos Craciun nu exista. Si cea mai rea este starea depresiva ce ne cuprinde cand ne dam seama ca ne lipseste dragostea...de orice fel, fie ca-i dragoste de sange, sau dragoste romantica, ca e platonica sau pasionala, ca e de sine sau fata de divinitate, lipsa iubirii ne ucide. Dati-va voie sa iubiti de acest Craciun...Permiteti-va sa investiti emotional in oamenii de langa voi...Eliberati-va si transformati fiecare dimineata ce va sa vina intr-una de Ajun de Craciun, plina de dragoste si liniste si bucurie!

EMISIUNE PRO TV

EMISIUNE PRO TV

EMISIUNE PRO TV

A.D.H.D.

D-l Goe zilelor noastre- copilul cu ADHD

La putin timp dupa 15 septembrie, dupa lunga vacanta de vara, copilul meu a inceput razboiul impotriva scolii, a temelor si-a responsabilitatilor de orice fel...Greu, foarte greu a demarat anul acesta scolar...Iar psiholoaga scolii a decis – Deficit de atentie si tulburare hiperkinetica. Ce-am facut? In prima faza, bineinteles ca am intors internetul pe toate fetele, in cautarea acestui subiect. Si atunci cand iti intra o idee in minte, devine foarte usor sa gasesti indicii pentru a o crede. Si astfel am adjudecat...Copilul meu are ADHD. Semnele pe care eu le-am urmarit si le-am recunoscut, o parte dintre ele si la piticul meu au fost:
* Ignora detaliile* Greseste frecvent din neglijenta* Isi mentine cu greutate concentrarea la activitati sau la joaca* Pare sa nu asculte cand cineva i se adreseaza direct* Nu respecta instructiunile si regulile in general. De fapt are probleme in a intelege regulile* Nu termina ce-a inceput* Are dificultati in a-si organiza sarcinile si activitatile* Pierde sau nu stie unde sunt lucrurile de care are nevoie* Este distras de activitati exterioare celei asupra careia ar fi trebuit sa se concentreze* Uita foarte repede ce trebuia sa faca* Se agita/misca in continuu. Nu poate sta locului pe scaun.* Vorbeste excesiv* Raspunde inainte de-a asculta intrebarea pana la capat. Intrerupe si deranjeaza alte persoane* Are dificultati in a-si astepta randul.
Este tot atat de adevarat ca multe din cele de mai sus provin din faptul ca un copil nu reuseste intotdeauna sa inteleaga regulile. Nu este proasta crestere, asa cum ar putea crede cineva din exterior. Pur si simplu nu intelege de ce sa-si astepte randul la o coada, de ce trebuie sa astepte ca altii sa termine de vorbit si de abia apoi sa spuna si el ce are de spus, nu se poate concentra la joaca si pentru ca nu intelege de ce sa respecte regulile jocului. Lucrurile astea se invata in timp, unii mai repede, altii mai catinel, catinel...important este sa le invete pana la urma!
Totusi, copilul meu nu respecta regulile jocurilor. In orice joc sau concurs nu suporta sa piarda. Are o reactie exagerata ori de cate ori iese pe locul doi. Incearca sa pacalesca si sa ajusteze rezultatul in favoarea lui. Isi argumenteaza bogat incercarea de frauda. Vorbeste mai tot timpul exagerat de mult. Nu o face in fata oricui ci doar cu persoanele cu care se simte in siguranta. Te omoara efectiv cu intrebarile. Practic nu reusesti sa duci o idee la capat pentru ca te intrerupe frecvent ca sa te intrebe “ce este ….”, “de ce…”, “dar cum a facut…” si orice alte intrebari care va vin in minte. Manifesta cateodata lipsa de incredere. Cand incercam in mod expres sa invatam ceva (nu prin joaca) de multe ori imi spune “nu voi reusi asta niciodata”. Totodata, reuseste performante neatinse de majoritate. La un moment dat era singurul din grupa lui de gradi care avea probleme in a ordona cifrele de la 6 la 10, cu toate ca mai inainte imi numarase (mecanic, evident) de multe ori de la 1 la 10. In acelasi timp era singurul copil din grupa mare, din intreaga gradinita, selectionat pentru un concurs de poezie. Si nu doar recita frumos, cu talent, dar pe de rost poeziile. Putea sa si explice ce se intampla in poeziile respective, chiar daca uneori nu erau tocmai usoare pentru varsta lui. Ocupa locul fruntas la desen, impreuna cu doua fetite. Facea cu mare usurinta desenele cu forme geometrice ce trebuiau umplute cu n gargarite sau alte bazdaganii din astea. Concluzia mea - deficit de atentie pe lucrurile care nu-i plac. Intreaba frecvent cand mergem cu masina - de ce nu faci cutare, de ce nu o iei pe nu stiu unde, si daca nu te vede politia ce poate sa-ti faca, si cum ii deranjezi pe ceilalti participanti la trafic, dar pot sa te ocoleasca etc. La polul opus si in contradictie si cu ceea ce este mai sus, imi arata limitatoarele de viteza de 60km din oras si-mi spune frecvent: aici poti sa mergi cu 60km/h. Uneori nu poate sta intr-un loc. Bineinteles, in mod special atunci cand activitatile nu-i plac dar si atunci cand este foarte exaltat de o activitate placuta. De exemplu, cand am inceput sa jucam rummy, nu reusea sa stea nici un moment linistit pe scaun. Chiar a si cazut cu tot cu scaunelul. La polul opus, ceva imi spune ca n-are cum sa aiba hiperactivitate. Copilul meu poate sa stea ore intregi nemiscat daca ii citesc povesti, daca ii povestesc ceva inventat sau de prin tineretile mele sau daca ii explic despre niste lucruri care-l intereseaza foarte mult. Poate sa-ntepeneasca langa mine daca ii explic felul cum au ajuns astronautii in spatiu, cum se misca ei pe acolo si tot restul. Asta e doar un exemplu, poate fi si altceva, nu doar astronauti. Si in afara de faptul ca vorbeste exagerat de mult, vorbeste si foarte tare. Si nu, nu are probleme cu auzul. Uneori uita repede ce avea de facut. Si cel mai des isi pierde lucrurile... zilnic vine fara un creion sau fara sapca, dar niciodata nu-si pierde jucariile preferate.
Copilului meu ii place sa topaie, sa sara, sa faca boacane şi să-şi surprinda mereu parinţii si profesorii cu cate o traznaie. În urma cu 30 de ani s-ar fi spus despre el ca este un copil neastamparat sau prost educat, neglijat de parinţi ori pur şi simplu un copil-problema. Astazi, medicii au dat altă nume acestui tip de comportament. Se numeste deficit de atenţie cu hiperkinezie: ADHD. Come on…Copiii sunt hiperactivi, se joaca, sunt mai puţini atenti la parinti şi la educatori, asta nu înseamnă că sunt adhd-isti! Unde naiba era boala asta acum 20 de ani când eram eu copil? A venit asa, dintr-o data, pentru ca parintii sunt creduli si vor ca ai lor copii sa fie, cumva la moda, denumiti adhd-isti!
Si-am sa va spun si finalul acestei povesti, recunoscand ca in urma testelor efectuate la “Spitalul Obregia” am rasuflat cu totii usurati. Baietelul nostru NU are ADHD! Partile din comportamenul lui pe care le-am considerat ca fiind posibile simptome, sunt cauzate de evenimente de zi cu zi si pot fi usor indepartate. Se incadreaza in normalul varstei si sunt doar moduri originale sau nu, de a atrage intr-un fel atentia!

Sfatul psihoterapeutului:

ADHD ( Attention Deficit Hyperactivity Disorder) inseamnă Deficit de Atentie / Tulburarek Hiperkinetica şi este una dintre cele mai frecvente afectiuni comportamentale intalnite la copii si adolescenti. Studiile arata ca un procent de 5% din copiii de varsta scolara prezinta simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasa de 30).ADHD debuteaza în copilarie si poate persista si la varsta adulta. Desi la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu inaintarea în varsta, in jur de 60% pot prezenta simptome si la varsta adulta. ADHD afecteaza sexul masculin mai mult decat pe cel feminin. Raportul baieti:fete este 4:1. Conform studiilor, fara tratament, 30% dintre cei care sufera de ADHD merg catre delincventa juvenila. Daca nu au inteligenta superioara, o familie care sa-i sustina, daca parintii sunt someri, daca nu au suportul educational si material, ajung sa comita infractiuni.Un copil cu ADHD care nu este diagnosticat si tratat la timp se va confrunta cu multe probleme acasa si in societate.“ Din cauza comportamentului la scoală va fi izolat de grup, va fi respins de colegi. Profesorul il va certa pentru ca nu e atent. Acasa, simtindu-se ei insisi vinovati, parintii isi vor revarsa si ei angoasele pe copil. Cu timpul, atat situatia de la scoala, cat si cea de acasa vor inrautati simptomele, iar in lipsa tratamentului, copiii cu ADHD devin si mai agresivi, dezvoltand comportamente antisocialeCea mai eficace modalitate de interventie in ADHD este abordarea multidisciplinara: medicala, psihologica si educationala, in care sunt implicati parintii, profesorii, psihologul si medicul specialist in psihiatria copilului si adolescentului. Pentru copiii de pana in 6 ani, expectiva vigilenta este atitudinea cea mai potrivita la aceasta grupa de varsta, deoarece limita dintre comportamentul normal si simptomele de AHD este foarte greu de stabilit. Daca parintii observa comportamente indezirabile si daca dupa o perioada de 6 luni in care au incercat sa modifice problemele comportamentale ale copilului, nu au reusit sa le imbunatateasca sau sa le rezolve, se vor adresa specialistului pentru evaluare comportamentala si eventual tratament. Copiii hiperkinetici nu pot urmari instructiunile in desfasurarea unei sarcini iar atentia le va fi usor distrasa de stimuli exteriori. Prin rabdare, perseverenta si creativitate parintelui poate fi extrem de util in dobandirea abilitatilor necesare realizarii unei sarcini. In cazul copilului prescolar terapia comportamentala va fi preferata in incercarea de a tine sub control comportamentul si de evita tratamentul medicamentos la o varsta prea frageda. Daca insa terapia comportamentala nu va fi eficienta in controlul simptomelor se va trece la medicatie psihostimulenta.
Pentru perioada scolii primare si gimnaziale expectativa nu este indicata. Daca problemele de relationare ale copilului sunt constatate atat de familie cat si la nivel scolar, unde acesta prezinta performante academice slabe, se recomanda sfatul specialistului si inceperea tratamentului psihologic si medicamentos.
Consilierea psihologica a copilului cu ADHD si a adultilor din familia acestuia este foarte utila in identificarea problemelor comportamentale datorate simptomelor hiperactivitatii si in gasirea unor strategii de rezolvare ale acestora. De asemenea, este eficienta in rezolvarea starii de frustrare si depasirii situatiilor stresante.Interventiile comportamentale pot fi utile si in abordarea terapeutica a anxietatii si tulburarii de opozitionism provocator, frecvente la unii copiii cu ADHD.
Adesea, cei care identifica si semnaleaza simptomele ADHD sunt profesorii, deoarece cerintele stricte ale mediul scolar scot in evidenta dificultatile copiilor de a sta linistiti in banca, de a fi atenti la ora, de a raspunde cerintelor educationale si de respecta regulile clasei. Modificarile la nivel educational implica adaptarea mediului clasei (copiii cu ADHD trebuie asezati in primele banci), a instrumentelor de lucru si a sarcinilor de lucru, adaptarea curriculei si a modalitatii de predare. Impreuna cu specialistul se vor fixa obiective educationale si vocationale realiste.
Personal insa, sunt de parere ca acesta tulburare neurologica NU este corect diagnosticata la noi in tara, ca mult prea multi medici se reped dupa o singura examinare a copilului sa puna un diagnostic si sa prescrie tratament medicamentos. A devenit cumva o "moda" ca oricarui copil mai neastamparat sa i se tranteasca acest verdict.Acesti copii ar trebui testati o perioada de minim 2-3 luni, cu vizite periodice la un psiholog si un neuropshihiatru, facute toate testele relevante atat medicale cat si psihologice inainte de a accepta acest diagnostic. Parca totusi se face exces de diagnostice. Copiii nu mai sunt ca pe vremuri…” spun adesea bunicile acestora, comparandu-si nepotii cu proprii lor fii cand erau la varsta copilariei. E clar, copiii de azi sunt mai destepti, mai nerabdatori, mai neastanparati… Dar copilul dvs. chiar este bolnav de aceasta bizara afectiune? Intotdeauna o mama stie in sufletul ei cand e ceva in neregula cu copilul ei, si atunci ea trebuie sa verifice, insa sa o faca temeinic si cu cap, nu dupa gura lumii.

DESPARTIREA

“Nu plange ca s-a terminat, zambeste ca s-a intamplat!!”!



Toamna asta toata lumea se desparte. In jurul meu, tot mai multe cupluri, mai vechi sau mai noi, se destrama…Si asta n-ar fi chiar o tragedie, dar abea acum incepe adevarata suferinta! Cupluri disfunctionale sau cupluri solide, relatii consumate demult sau relatii aparent sanatoase, toate sfarsesc in acelasi deznodamant amar...durere!
De ce doare despartirea? Fiindca organismul uman e prevazut pentru conservare. Despartire provoaca o grava anemie sufleteasca, ne scoate dintr-un patern aparent confortabil, ne dezechilibreaza si ne trezeste la realitate. Si atunci doare. Femeile raman complet confuze in urma unei despartiri. Unele sunt calme si sigure pe ele, intelegand ca toate lucrurile se intampla la momentul oportun…altele se prabusesc intr-o depresie acuta bazata pe stima de sine – zero absolut, altele cauta bezmetic afectiune temporara in barbati complet nepotiviti, iar altele se cufunda in munca, proiecte si probleme de familie..doar pentru a fugi de inevitabila singuratate. Cred eu ca inerentele concluziile post-despartire impart femeile in doua mari categorii, cel putin pentru un timp: “nu mai vreau sa aud never ever de barbati” vs “vreau sa ma indragostesc!... repede, de oricine si oricum, numai singura sa nu fiu”
Prietenei mele, despartirea i-a cauzat o fuga alarmanta de idei: daca dimineata vrea sa cunoasca un barbat care sa-i ofere afectiunea pe care ea o merita cu varf si indesat, la pranz doreste sa castreze intreaga rasa masculina, indiferent ca-i om sau caine si seara se blameaza si se culpabilizeaza pentru tot ce nu a mers intre ei. Iar noaptea e dezatru: viata nu merita traita fara el!
Despartirea doare, singuratatea este apasatoare insa acestea ar trebui sa ne fie lectii de viata. Dincolo de acest moment al rupturii pare sa fie doar neantul, ceata unui viitor incert in care nu te poti vedea si ale carui evenimente nu le poti prefigura. Dincolo de acest moment esti doar tu, inconjurat(a) de singuratate, de tristete, de deznadejde. Dincolo de despartire e tortura fara limite a unei contorsionari sufletesti din care nu stii cum iti vei reveni. Crezi ca s-a terminat, dar in realitate nimic nu se termina si sentimentele continua dincolo de ruptura, dincolo de durere, dincolo de despartire. Nimic nu-i pentru totdeauna...nici macar suferinta!
De cate ori am experimentat fiecare dintre noi acest moment dureros al despartirii? De multe ori si de fiecare dată ne promitem să nu mai ajungem in astfel de situatie, sa nu ne mai doara, sa invatam ceva din asta. E straniu ca ne doare, pentru că despartirea survine tot timplul in urma unei importante disfunctionalitati. Nimeni nu se desparte de bine! Cu toate astea continuam sa suferim parca mai mult dupa despartire, nepercepand-o niciodata ca pe o adevarata vindecare.
Cat dureaza suferinta? In “Sex and the City”, Samantha impartea la doi timpul de durata al relatiei si obtinea timpul de vindecare. Habar n-am daca-i asa sau nu! Suferinta dureaza atat cat ne permitem si cat ii permitem noi!
Ce inseamna de fapt despartirea si cand anume se produce ea? Este momentul in care spui sau ti se spune “ ne despartim”, sau mult inainte, atunci cand totul a-nceput sa scartaie, cand am inceput sa ne complacem intr-o rutina calduta de dragul obisnuintei, cand am uitat sa mai primim si sa mai oferim? Despartirea apare cand persoana de langa noi nu mai este cea care ne implineste, cea care ne face fericiti. Paradoxal, despartirea ar trebui sa ne bucure, in primul rand pentru ca unul dintre noi a fost atat de matur incat sa stie ce isi doreste de la viata, si-apoi pentru ca orice despartire este intotdeauna un nou inceput! Despartirea este o decizie luata de oamenii maturi, o decizie care incheie cursul unei vieti si deschide alta.

Sfatul psihoterapeutului:

Despre despartiri se spun si se scriu multe, dar nici cea mai rationala si obiectiva afirmatie nu este capabila sa caracterizeze ceea ce simtim atunci cand suntem parasiti, decidem chiar noi sa punem capat unei relatii sau relatia se destrama sub ochii nostri, fara ca macar sa ne dam seama. O despartire nu e neaparat un sfarsit, ci inceputul unei noi etape din viata noastra - de cele mai multe ori o etapa mai interesanta si mai infloritoare. Dar asta depinde numai de felul in care privim problema. Din fericire, omul are puterea de a se adapta la nou si de a merge mai departe, chiar daca pe moment pare ca nimic nu mai are sens. Amintiti-va ca ne putem dezobisnui de orice daca depunem putin efort. Cu cat depasim mai repede momentul de suferinta, cu atat mai bine. Pentru iesirea cat mai rapida din criza, este necesar sa nu permitem gandurilor negative sa ne invadeze. Activitatea necontrolata a mintii (amestecul de ganduri negative) aduce daune mari energeticii organismului. Depresia nu este altceva, decat o stare a persoanelor cu energetica prabusita. Nu putem functiona echilibrat daca ne gandim neincetat la o persoana ce ne-a provocat suferinta. Nu putem fi fericiti daca focusam doar pe pierdere, daca ne complacem in statutul de victima, daca plangem neincetat dupa ”laptele varsat”. Cineva spunea ca iubirea este o doar boala, deci se vindeca.
Neplacut este ca o relatie frumoasa candva, ce i-a facut pe ambii parteneri fericiti nu se sfarseste aproape niciodata in aceeasi nota de intelegere. E o regula nesuferita care spune ca lucrurile bune se termina urat, neonorant, cu scandal si reprosuri cat mai dureroase. O despartire de comun acord, in care partenerii sa devina amici e un vis frumos. Dar vestea buna este ca putem trece peste o despartire, indiferent cat de urata este ea! Si chiar putem trece invingatoare! Chiar daca pe moment simtim ca nu ne vom vindeca niciodata. Chiar si cea mai sensibila dintre femei o poate face. Insa este obligatoriu sa ne propunem sa uitam si sa nu ne uitam inapoi. Da, e nevoie de timp pentru asta, avem dreptul la aceasta suferinta, cred in obligativitatea travaliului de doliu, se justifica depresia si gandurile negre, dar vine un moment cand trebuie sa lasam suferinta sa treaca, sa ne scuturam si sa privim inainte cu optimism. In rest... o prietena buna care sa ne fie alaturi, un nou look, curiozitate pentru ce va sa vina si o noua viata care ne asteapta. Oamenii se schimba, iar despartirile fac parte din cele mai educative lectii pe care le capatam de la viata. Orice pierdere are si un element pozitiv – intotdeauna pierdem pe o parte si castigam pe alta! Bucura-te de viata! Altfel, in timp ce tu esti trist(a), ea trece!

SPORTUL - SANATATE PE GRATIS!

Plecand de la concluzia ca acest corp al nostru, in care ne facem veacul temporar, n-ar fi decat o simpla carcasa a sufletului oropsit, tot s-ar justifica nevoia imperioasa de a ne ingriji de el, de a ne mentine conditia fizica…de a ne misca putin si de a credita dictonul ”mens sana in corpore sano”…. Nici macar nu importa ce miscare facem, jogging, kick-boxing, sala, fitness, tras de fiare, inot, arte martiale, pilates, spining, yoga, squash, stretching, cycling, alpinism, role, fotbal, dansuri…orice e bun si binevenit!
Oamenii au devenit sedentari. Prefera televizorul si Internetul. Cine nu se misca se ingrasa, devine apatic, greoi, se imbolnaveste de inima, devine dependent de medicamente si depresiv, dar mai ales inbatraneste. Cei peste 600 de muschi de care beneficiem fara nici un merit sau efort devin nefunctionali daca stationeaza timp indelungat. Ei trebuie folositi permanent, pusi in miscare si uneori chiar fortati. Este adevarat, unii dintre ei functioneaza singuri, exemplu - inima, altii sunt antrenati in miscarile pe care le facem in mod natural (respiratia, mersul, pozitia bipeda, hranitul, igiena corporala etc), dar cel putin inca alti 200, trebuie neaparat antrenati special.
Teorie cunosc...ce ma fac cu practica?...Cum sa ma adun pentru pasul cel mare? Cel mai greu e inceputul...
Sunt mai bine de 10 ani de cand nu am intrat intr-o sala de sport, din liceu nu am mai alergat (si-atunci dupa tramvai), in bazin nu intru de frica ciupercutelor, la munte de skiat “prefer sa vin fiert”, rolele au ruginit in debara, bicicleta n-am unde sa o depozitez la bloc, tenisul e prea scump, mersul pe jos nu-i chiar un sport iar la gym mi-e greu sa-ncep...nu am echipament, nu stiu pe nimeni, nu am nici geanta sport...e foarte greu! Dar stiu ca trebuie si stiu si c-am sa-ncep candva...curand!
Acum e toamna, pot s-o mai lalai, vara a trecut si ce sens are? Si-apoi ce fac cu febra musculara ce va sa vie peste mine dupa atata amar de sedentarism? Si azi mi-e lene...si maine am migrena...si joi lucrez pana tarziu...apoi incepe perioada...aceea perioada cand mi-e imposibil sa ma misc...si dupa am mancat ca vaca si n-are nici un sens sa mai visez la sport...si tot asa...gasesc 1000 de scuze si pretexte...si anii trec...si orice zi ce a trecut nu se intoarce niciodata...si a trecut degeaba peste mine si peste trupul meu ce-a fost candva frumos. Si nu mai este! Si doar de mine ar fi depins sa fie altfel! Si tot de mine ar depinde si acum...Si azi...Sa ma ridic si sa pornesc! Si ar trebui sa stiu ca orice drum, indiferent ca este de lung sau scurt, incepe tot cu un prim pas...la fel de mic!


Sfatul psihoterapeutului:


Batranetea nu este altceva decat o imobilizare fizica progresiva, un protest vehement al trupului impotriva sedentarismului si inutilului.
Incontestabil, miscarea fizica este cel mai pretios cadou pe care ni-l putem face si poate cel mai putin costisitor. Activitatea fizică practicată regulat este echivalentul sanatatii pure, mentine funcţiile cardiace şi respiratorii, menţine greutatea normală, scade grăsimile din sânge, înlătură stresul, echilibreaza fizicul si mentalul, prelungeste speranta de viata si inbunatateste nivelul de viata. O activitate fizica adaptata varstei si nevoilor este primordiala pentru a-ti pastra o buna mobilitate articulara. Pentru femei, este cel mai bun mod de a se proteja de osteoporoza. Efectele obtinute sunt mai importante decat cele ale medicamentelor. Deasemenea, cu cat activitatea fizica este mai intens practicata, cu atat corpul arde mai multe calorii. Un alt beneficiu tine de regasirea fermitatii pielii, pentru ca exercitiile oxigeneaza si iriga tesuturile in profunzime.
Mersul pe jos, alergatul, sporturile de echipă practicate în aer liber, mersul pe bicicletă sau pe role sunt la îndemâna oricărei persoane care vrea să-şi înlocuiască stilul de viaţă sedentar cu unul activ. Orice mamica poate face sport concomitent cu pertecerea timpului cu copilul in parc, la munte sau la mare, la bunici sau la inot...oriunde. Activitatea fizică moderată se recomandă pentru 30 de minute pe zi, iar cea intensă, minim 20 de minute, de trei ori pe săptămână. Ar fi suficient pentru a ne mentine sanatosi si frumosi... Trebuie stiut ca beneficiile obţinute în urma exerciţiilor fizice nu sunt vizibile imediat. Corpul trece printr-o serie de transformări şi are nevoie de timp pentru a se adapta schimbărilor. Ideal este să facem mişcare în fiecare zi, pentru că un efort fizic intens, realizat o singură dată, de exemplu, duminica, nu are aceeaşi eficienţă ca mişcarea zilnică. Capacitatea de efort a fiecărui individ depinde de diferiţi parametri ca: vârstă, sex sau antrenament. Activitatea fizică nu trebuie să inducă oboseală excesivă. Mai mult decat atat, dupa orice fel de atrenament, starea noastra fizica si mentala trebuie sa se inbunatateasca considerabil. O activitate fizică prea intensă, mai ales la persoanele neantrenate, poate genera tendinitele (inflamaţii ale tendoanelor), probleme articulare ori accidente cardiace. De asemenea, sportul trebuie perceput ca o activitate placuta, nicidecum ca o obligatie stresanta, de aceea este indicat sa ne alegem activitatea fizica care ne atrage cel mai mult si pe care o facem cu placere. Studiile arata ca, practicand o activitate fizica cu regularitate, rata de satisfactie cu privire la calitatea vietii creste cu 50 %. Tot sportul are o importanta putere antidepresiva. In urma efor­tului fizic prelungit se stopeaza, cel putin provizoriu, fluxul ang­oa­selor si gandurilor negative. Dupa 20-30 de minute de sport, apar gandurile pozitive, chiar creative. Este vorba de efectul de buna dispozitie, care modifica circu­latia sangelui, cu ajutorul hormo­nilor care stimuleaza psihicul. Efortul duce la secretia de endor­fine, iar orice activitate fizica stimuleaza do­pamina, acest neuro-trans­mi­tator esential al actiunii si al placerii. Este adevaratul efect antidepre­siv al exerci­tiu­lui, cu efect mai durabil decat al en­dor­fi­ne­lor. So, doamnelor...face-ti sport! Primiti in schimb o colectie impresionanta de beneficii! Incepeti sa va bucurati de avantajele miscarii fizice imediat, de la primele tentative, dar dupa 4-5 luni de activitate constanta, dar in ritm personal, va veti simti alt om...iar satisfactiile sunt nemasurate!

CU MINTEA INTREAGA LA PSIHOTERAPEUT....

Cu mintea intreaga la psihoterapeut….





Sunt psihoterapeut. Asta inseamna ca ma adresez indeobste oamenilor sanatosi mintal. Putini sunt cei care reusesc cu succes sa faca diferenta intre psiholog, psihoterapeut, psihiatru sau psihanalist. Si atunci cand reusesc, observ cum psihoterapeutul este perceput ca o persoană care a ajuns în posesia secretelor artei de a trăi. Ca este tot timpul fericit si chiar dispus, cu sau fara bani, sa asculte cu un interes infinit toate durerile sufletesti ale tuturor. Tot el detine solutiile tuturor problemelor, dupa o reteta gen “Patul lui Procust”, folosita la cioplirea pacientului spre utopica vindecare. Probabil de la aceste credinte nejustificate s-a ajuns la a anula calitatea umanoida a psihologilor, iar de aici, aceasta retinere de a frecventa cabinetul psihoterapeutic sau de a-l considera tabu, iar mai grav, de a desconsidera utilitatea acestui spatiu.
Sigur că la un nivel profund - psihoterapeutul - este o oglindă. Numai gandul ca ai în fata un specialist care sondeaza elementele psihismului uman, fie din prisma psihanalizei, psihologiei cognitiv-comportamentale, gestaltismului, fie din perspectiva psihoterapiei experientiale sau ericksoniene, se naste deja asteptarea ca urmeaza sa afli ceva despre tine, ceva ce incă nu stii, ceva ce poate te sperie, si mai ales continuturi care tin de propria ta umbra (umbra în termeni de polaritatea neacceptata a fiecărui om). Dar psihologul este aceeasi fiinta umana, cu aceleasi procese si mecanisme de functionare, cu umbrele lui, cu acelasi cotidian care sochează sau plictiseste, dar care este ceva mai constient de cine este si în posesia catorva strategii de a face fata intr-un mod adaptat vietii. Miturile legate de Psihoterapieie sunt demne de descoperit, de subliniat si combatut, pentru ca deja este sine qua non ca avem nevoie cu totii de oglinda si implicit, macar odata-n viata de psihoterapeut. Cand oamenii vor întelege cine este psihoterapeutul, vor accepta cu usurinta si de la sine ca relatia cu acesta este de parteneriat, lipsita de ierarhie si ca este total natural sa gasesti potrivita investigatia profesionala a procesului de autocunoastere, crestere personala, depasirea limitelor, rezolvarea nodurilor, a obstacolelor si a blocajelor cu care, prin însasi natura vieţii, ne confruntam cu totii.


Sfatul psihoterapeutului:


Mituri mioritice despre psihoterapie si psihoterapeuti:

1. Numai nebunii au nevoie de psihoterapie. Cei mai multi dintre clientii care contacteaza un cabinet de psihoterapie sunt oameni obisnuiti, care trec printr-o perioada dificila a vietii lor si pe care considera ca nu o pot rezolva singuri sau cu ajutorul celor apropiati. Unii clienti, intr-adevar sufera de o boala psihica si sunt in evidenta unui cabinet psihiatric, iar psihoterapia completeaza tratamentul medicamentos prescris de medicul psihiatru, obtinandu-se, astfel, rezultate mai rapide si de durata. Tot mai multe persoane, insa, apeleaza la psihoterapie deoarece doresc sa-si imbunatateasca performantele profesionale si sa-si imbogateasca viata personala.
2. Psihoterapia dureaza ani de zile. Sunt persoane care, dupa 5-6 sedinte, fac schimbarile potrivite in viata lor, cu ajutorul celor invatate in terapie. Sunt si persoane care fac terapie, in mod regulat, timp de mai multi ani. Pentru schimbari importante si de durata este nevoie, in medie, de o perioada cuprinsa intre 6 luni si 2 ani.

3. Psihoterapia inseamna sa vorbesti despre ceea ce te supara. Este foarte raspandita credinta potrivit careia, povestindu-i psihoterapeutului despre toate lucrurile din viata ta care sunt dureroase sau neplacute, te vei simti eliberat si, deci, mai bine. In realitate, este important sa te exteriorizezi in fata terapeutului, dar nu este suficient pentru o terapie reusita. Este o conditie de baza sa te simti confortabil in relatia terapeutica, astfel incat sa poti exprima ganduri si sentimente neexprimate, fara frica de a fi judecat sau criticat. Insa esenta psihoterapiei consta in a identifica si schimba anumite tipare de comportament si de relationare. Psihoterapeutul este cel care il “insoteste” pe clientul sau in acest demers, care poate fi considerat incheiat atunci cand schimbarile din viata reala sunt stabile si eficiente.


4. In psihoterapie primesti sfaturile potrivite, care te vor face sa te simti mai bine. In realitate, de asta se ocupa prietenii, cunostintele si rudele. Psihoterapia nu-i nicidecum o colectie de sfaturi istete. Psihoterapeutul nu da sfaturi si nici nu-i spune clientului ce decizii sa ia, insa il ajuta pe acesta sa ajunga mai usor la raspunsurile de care are nevoie. Psihoterapia nu inseamna ca vom primi sfaturi sau solutii "la pachet", nici ca psihoterapeutul va face ceva in locul nostru. Rezultatele procesului terapeutic nu depind numai de profesionalismul si experienta terapeutului, ci si de implicarea clientului.Psihoterapia este procesul prin care o persoana, cu ajutorul unui consilier psihologic sau psihoterapeut, poate gasi solutii noi la problemele sale. Aceste solutii pot fi concrete sau pot fi noi inţelesuri legate de experientele de viata. Fiecare om este unic si pentru fiecare dintre noi exista o cale unica pentru a ne regasi echilibrul si puterea de a face fata vietii.



5. Un psihoterapeut bun te va face imediat sa te simti mai bine. O alta credinta foarte raspandita se refera la faptul ca psihoterapeutii si psihologii pot face oamenii mai buni, prin metode numai de ei stiute. In timpul sedintei de terapie, psihoterapeutul face o magie si la sfarsitul intalnirii clientul este un om cu totul nou, complet schimbat. In realitate, un demers psihoterapeutic reusit presupune o colaborare activa intre terapeut si clientul, iar o atitudine pasiva nu duce la intelegerea si rezolvarea problemei.

6. Medicamentele ma pot ajuta mult mai repede decat o psihoterapie. In primul rand, medicamentele trebuie administrate doar la indicatia medicului. Exceptand bolile psihice, medicamentele prescrise de medicul psihiatru pentru tulburari de adaptare, fobii, insomnii etc amelioreaza doar simptomele, fara sa elimine cauzele de origine psihologica.

7. Ce rost are sa dai atatia bani la terapeut, cand poti gasi sprijin la prieteni, rude sau pe forumuri. Fiecare dintre noi poate trece prin momente dificile, cand se simte debusolat, vulnerabil, nedreptatit etc, iar sprijinul din exterior este binevenit. La psihoterapie oamenii recurg, frecvent, atunci cand au epuizat toate aceste mijloace si situatia, in loc sa se amelioreze, se agraveaza tot mai mult. Daca tinem cont si de faptul ca un psihoterapeut se formeaza ca specialist intr-o perioada de 5 – 6 ani, intelegem de ce intre a face psihoterapie si a da sfaturi despre cum “trebuie” sa procedezi, este o diferenta atat de mare.



8. Cel mai bine ma ajut singur, citind o carte de psihologie. O carte te poate ajuta sa intelegi anumite aspecte din viata ta, dar pentru a putea face schimbarea necesara este nevoie de o persoana competenta, pregatita in acest sens. Psihoterapeutul este un ghid, care merge alaturi de tine in aceasta calatorie a schimbarii. In psihoterapie poti experimenta noi perspective, modele de comportament sau relationare, intr-un spatiu sigur, securizant, fara frica de a fi criticat sau blamat, alaturi de o persoana, psihoterapeutul, care ramane garantul realitatii.


Sintem cu totii animale sociale si putem functiona numai in relatie. Si orice “relatie, pentru a-si trasa drum spre viitor, trebuie sa construiasca un prezent pe fundatia unui trecut limpezit”.

ATACUL DE PANICA

Atacul de panica – tulburare paroxistica sau semnal de alarma?



Nu stiu voi cum sunteti, dar pe mine Dumnezeu m-a ferit de plictiseala. Mi-a oferit tot felul de daruri, cu preturi mai mici sau mai mari. Dar cele mai pretioase, jinduite de foarte multi, le-am realizeazat cu suferinta, fara superficialitate si cu multa analiza introspectiva. Suferinta este traita atat de diferit! Daca in privinta suferintelor fizice la fiecare organismul se manifesta diferit, functie de pragul de toleranta la durere, suferintele spirituale ne coplesesc pe toti, dar ies la suprafata sub diferite simptome. Unii aleg depresia, altii bulimia, altii atacurile de panica.
Legat de suferintele mele spirituale, aici lucrurile au inceput prin faptul ca acum cativa ani nu am mai putut sa retin numere de telefon - imi era imposibil – culminand anul trecut cu un atac de panica, pe fondul unui travaliu de doliu, trait cu intensitate maxima ( doar acum am reusit sa-i dau un nume grozaviei traite atunci). Starea este pe undeva asemanatoare cu razbunarea, de durere amestecata cu o imensa bucurie. Mi-am dat seama de acest lucru abia la al treilea atac de panica. Primele doua au fost groaznice, pentru ca frica de moarte era mult mai puternica si inca nu stiam cum sa manageriez starile putin descriptibile pe care le aveam. Se invartea totul cu mine, nu mai aveam control asupra mea. Imi era frica de orice. Tremuram si eram alba ca varul. Nu mai simtitisem ceva de genul asta in viata mea. Nu imi era frica de ceva anume... absolut totul ma infiora! Am plans neintrerupt. Senzatiile pe care le-am trait nu pot fi povestite.
Al treilea atac de panica a fost declansat de o cafea foarte tare si pot sa spun ca a durat mai mult decat primele doua. Dupa 15 minute in care simteam ca cineva ma strange de gat si inima mea o luase razna... am incept sa vad negru in jur. Nu, nu am lesinat, dar imi simteam corpul rece, rece si capul in cadere. Sentimentul ca mai ai inca foarte multe de facut si poate de oferit, in combinatie cu trairea autentica a unui sfarsit inopinant te fac sa percepi anumite lucruri care sunt dincolo de noi.
Toate astea s-au intamplat demult...anul trecut pe la inceput! Apoi liniste si pace! Pana de curand, cand am descoperit ca de ceva timp nu mai pot dormi cum trebuie. Suport iar atacuri de panica. Acum nu sunt severe, nu-mi afecteaza functia zilnica, am invatat sa le controlez, sau mai bine spus, m-am obisnuit cu ele. Doar ca le suport noaptea, dupa ce mi-am programat televizorul sa se inchida si am pus capul pe perna cu ochii trei sferturi inchisi. Fix atunci se gaseste atacu' sa dea cu panica!
Surprinzator este ca expresia "atac de panica" nu a existat nici macar in subconstientul meu pana anul trecut, pentru ca, in afara de cateva filme proaste nu-mi aduc aminte sa fi auzit sau macar sa-mi povestit cineva vreodata de chestia asta. E pur si simplu unul din lucrurile alea pe care le stii ca si ordonare de cuvinte dar despre care n-ai habar ce presupun. Si deodata, in creierii noptii mele albe, mi-a rasunat in cap, clar, - "atac de panica". M-am dat jos din pat si m-am tarat spre sufrageria mea inchiriata, am deschis calculatorul si am cautat pe net, pe unul din multiplele siteuri medicale :"atac de panica": "Atacul de panica este un acces brusc de frica intensa sau anxietate (stare afectiva caracterizata prin neliniste psihomotorie, teama nedeslusita, fara obiect) care cauzeaza simptome ingrijoratoare, dar care nu ameninta viata(...)" Am ramas perplexa! Deci asta am trait anul trecut? Frica? De ce mi-e mie frica? De bau-bau nu, de intuneric nu, sa dorm singurica nu, de cutremur, putin - dar cui nu-i este? Si-atunci de unde frica? Si fara obiect! Cum naiba sa-ti fie frica daca n-are de ce sau daca nu stii de ce ti-e frica?! Hmm, ia sa vedem, maine mi-am spus, e joi si nu, nu vine nici dracu' pe la noi! E zi de salariu din care un sfert se duce pe chirie, un sfert pe intretinere, un sfert pe datorii si ultimul pe ... masa! Sau pe ma-sa! Si cum ramane cu restul de 28 de zile in care se presupune ca trebuie sa le traiesc ca o buna crestina ce sunt, fara sa recurg la funie si sapun pentru evitarea cu bucla a chinurilor iadului pentru eternitate?! Ca salariul meu e ca ciclul menstrual: il astept cu frenezie toata luna, si cand sa vina incepe sa ma ia cu dureri, care de burta, care de cap! Pana si senzatia de dupa e asemenatoare: parca nici nu l-am avut! Ei si-atunci m-a pocnit: in secunda in care am inceput sa simt simptomele sindromului presalarial am avut un nou atac de panica: da' sandalele din vitrina de la reduceri, da' vaccinul la pisica, da' samponul care s-a terminat dimpreuna cu sapunul si ultimul sul de hartie igienica, daaaa...? Cui sa spui? Cui sa te plangi? Cui sa pasezi deodata toate temerile si fricile tale, toate angoasele si nebuloasele vietii materiale? Cui ii pasa sau de ce i-ar pasa cuiva? Ce, n-am o mana, n-am un picior, sunt oarba, sunt muta, ce? Cine sa ma planga si cu ce folos cand mie nu-mi trebuie lacrimi, mie imi trebuie un imprumut in banca pe care ma incapatanez sa nu-l fac pentru ca, da ati ghicit, mi-e frica! Mi-e frica sa spun despre mine orice! Mi-e frica sa gandesc despre mine ceva! Mi-e groaza sa-mi fac o introspectie de frica unui atac de panica la intelegerea a ceea ce as putea sa descoper! Cateodata mi-e frica sa-mi aduc aminte si cati ani am! Mi-e frica sa ma uit in urma, in copilarie, in adolescenta, de teama ca as putea descoperi ceva care sa ma faca sa realizez ca m-am ratat! Un moment anume in care am inchis zgomotos o usa deschisa special pentru mine, o zi anume in care am intors spatele unei oportunitati pentru ca n-am avut curajul sau cine stie, poate inspiratia sa o valorific! Mi-e teama ca daca mi-as analiza viata si pe mine as fi atat de dezamagita ca n-as mai putea iesi din casa si singura mea speranta ar fi sa ma metamorfozez intr-o ganganie kafkiana! De ce ne este frica de cine suntem, de ce-am fost ori de ce-am facut sau n-am facut? De ce ne este frica sa ne dam note singuri si cautam permanent o valorificare din partea altora?
Si totusi, privind retrospectiv, atacurile de panica sunt pentru cei alesi! Asa ma si simt...Speciala!





Sfatul psihoterapeutului:



“Cu cat mai aproape este un om de cunoasterea propriei persoane, cu atat mai mult se apropie de intelepciune. Cu cat imaginatia despre sine este mai indepartata de realitate, cu atat devine mai bolnav”. Rodney Collin



Tulburarea de panica este o tulburare anxioasa destul de comun intalnita in medii urbane stresante. Ea apare in mod brusc si inexplicabil sub forma unor stari de frica si de neliniste, dificultate de respiratie, palpitarii, ameteli, tremurat, frica inexplicabila de moarte, boala grava sau nebunie. Intrucat aceste senzatii sunt fizice, majoritatea celor care manifesta aceste simptome trec prin cabinete medicale, unde incearca sa caute o boala organica. “In boala, corpul preia sarcina sufletului” spunea Ruediger Dahlke, in extraordinara sa carte “Boala ca sansa”
Biologic vorbind, atacul de panica vine din interpretarea gresita a unor reactii fizice (am niste simtome fizice si sunt incapabil sa le interpretez corect). Psihologic vorbind, este vorba despre atribuirea unei dimensiuni catastrofice unor simptome fizice (imi bate inima mai tare, inseamna ca voi face infarct sau ca am o boala foarte grava).
Panica implica elemente fizice si emotionale in aceeasi masura; persoana care sufera de atacuri de panica este de obicei una inclinata catre o sensibilitatea crescuta in receptarea si interpretarea simptomelor corpului propriu. Intreaga activitate cerebrala ce duce la panica este cauzata de aceasta interpretare gresita. Atacul de panica este o manifestare paroxistica a anxietatii, autolimitata in timp.
In cursul atacului de panica, frica sau disconfortul sunt insotite de cel putin patru dintre urmatoarele simptome, care apar de o maniera abrupta si ating intensitatea maxima in mai putin de 10 minute :

• batai puternice/neregulate/rapide ale inimii
• senzatie de dificultate/incapacitate de a respira
• senzatie de sufocare
• durere sau disconfort toracic
• transpiratii
• tremuraturi/contractii localizate ale muschilor
• greata/jena abdominala
• ameteli/senzatie de instabilitate/senzatie de lesin/cap vid
• senzatie de irealitate/modificarea perceptiei propriei persoane
• frica de a-si pierde controlul/ a innebuni
• frica de a muri
• furnicaturi
• frisoane sau valuri de caldura


Primul lucru pe care trebuie sa-l stie o persoana care dezvolta atacuri de panica e ca nu va muri, nu va innebuni, nu i se va intampla absolut nimic grav. E foarte important sa constientizeze ca atacul de panica este pornit din interior, este o stare accentuata de frica ce poate fi stapanita. Cu cat frica este mai mare, cu atat va deveni simptomul mai puternic. Cu cat simptomul este mai puternic, la fel, frica se accentueaza. Tendinta de a exagera in astfel de momente ne face sa nu percepem in mod real timpul si dimensiunea tulburarii
Atacurile de panica recidiveaza de cele mai multe ori pentru ca este vorba de o reactie invatata deja. Daca din punct de vedere cognitiv nu reusim sa ne stapanim si sa intelegem care este mecanismul, de ce reactionam asa, ne putem confrunta cu un atac si alta data (peste cateva saptamani, luni, ani de la atacul initial) atunci cand va aparea un factor stresor puternic. Este un mod de aparare, un mod al nostru de a reactiona. Prima data la ce facem apel? La ceea ce am invatat. Daca nu gasim alte mijloace de aparare, apare cel care este cel mai usor, cel stiut deja, respectiv atacul de panica.
Este important sa putem preveni atacul de panica, inainte de a sti cum sa-l combatem. Este vital sa putem determina cauza atacului, sau factorul care-l declanseaza. Odata depistat factorul declansator, restul e mult mai usor decat ne inchipuim. Si chiar daca nu putem determina cauza unui atac, exista modalitati de combatere.
Hiperventilatia este o astfel de masura: controlul respiratiei, respiratia profunda, combat cu success atacul de panica. Se poate bea un ceai fierbinte. Sau un pahar cu apa. Se pot inchide ochii. Asezatul pe un fotoliu (daca este posibil). Daca este posibil, alergarea. Uneori chiar lucruri care par amuzante sau stupide pot ajuta. Fluieratul, fredonatul un cantec. Oricand incerci ceva care se dovedeste a fi util, memoreaza acel lucru si fa-l de fiecare data cand ai un atac. Aceste cateva idei pot atenua efectul atacului; cu timpul pot aduce chiar eliberarea definitiva.
Antidotul sigur si definitiv al atacului de panica este dat de sedintele de psihoterapie; statistic se arata ca un numar de 6 sedinte pot elimina aceasta problema. Sedintele de terapie presupun crearea unei relatii de incredere intre client si psiholog si asigurarea unui climat suportiv, securizant. Ulterior, prin procedee din analiza existentiala, din analiza tranzactionala sau din psihologia cognitiv-comportamentala terapeutul si clientul pot aborda impreuna discomfortul resimit de acesta in atacul de panica, pentru a-l elimina.
Retineti insa ca, in esenta orice aspect, stare sau gand emis de psihicul nostru are un mesaj pozitiv pentru noi. De aceea atacul de panica este, in ultima instanta, un mod in care psihicul nostru alege sa ne transmita ceva important pentru noi. Este un semnal de alarma ca ceva nu functioneaza asa cum trebuie. Acest mesaj descifrat si integrat ulterior in cadrul terapiei, ne confera o mai buna autocunoastere, dezvoltare personala, emotionala, ne imbogateste si ne armonizeaza viata.

FORME DE PSIHOTERAPIE

Exista multe tipuri de psihoterapii. Poate chiar vreo 400. Dar principale sunt doar cateva. Are vreo importanta care sunt acestea si prin ce se caracterizeaza fiecare? Pentru cei mai multi nu. Tot ceea ce conteaza este ca terapia sa dea rezultate. Totusi, pentru cei care vor sa stie mai multe despre domeniul fascinant al psihoterapiei, iata cateva repere.Abordarea psihodinamica - se refera nu numai la psihoterapia psihanalitica, ci si la multe alte tipuri de terapii de orientare psihodinamica, toate avand legaturi cu teoriile lui Sigmund Freud (1856-1939), cel care a fondat psihanaliza. Nici un psiholog sau psihoterapeut contemporan nu poate afirma ca nu este influentat de opera lui Freud. Ideile acestuia au generat mai multe scoli de psihoterapie, unele infiintate de fosti colaboratori ai lui Freud care au simtit nevoia sa se distanteze de acesta: C.G. Jung (psihoterapia analitica), Alfred Adler (psihoterapia individuala), Wilhelm Reich, Melanie Klein (scoala relatiilor de obiect), D.W. Winnicott.
Exista si unele abordari moderne care, desi nu se trag direct din opera lui Freud, au fost masiv influentate de aceasta: analiza tranzactionala si Gestalt terapia.Abordarea umanista - dezvoltata de un grup de psihologi americani, in anii '50.Cel mai important a fost Carl Rogers (1902-1987), cel care a fondat terapia centrata pe persoana. Ideile lui Rogers au avut o influenta larga in consilierea psihologica, in psihologie si in educatie. Multe din abordarile moderne de consiliere si educatie se bazeaza pe teorii sale si pretind a fi centrate pe persoana. Alte nume grele ale acestei abordari sunt Victor Frankl (logoterapia), Abraham Maslow, Rollo May si Irvin Yalom (psihoterapia existentiala, versiunea americana).Abordarea comportamentala - se bazeaza pe teoriile invatarii elaborate de rusul I.P. Pavlov (1849-1946) si americanii J.B. Watson (1878-1958) si B.F. Skinner.Terapia comportamentala a devenit populara in anii '70, dupa ce Wolpe a prelucrat teoriile comportamentalistilor timpurii. Elemente ale teoriilor invatarii pot fi gasite in multe din abordarile moderne ale consilierii psihologice si psihoterapiei, intrucat majoritatea psihologilor recunosc astazi rolul unor procese de invatare in dezvoltarea umana.Abordarea cognitiva - fondata de Aaron Beck si Albert Ellis, aceasta abordare subliniaza importanta gandurilor in procesele mentale. Primul dintre ei a intemeiat terapia cognitiva, iar cel de-al doilea, terapia rational-emotiva. Beck si Ellis au elaborat in mod separat abordari specifice, bazate pe analiza gandirii, pentru a-i ajuta pe cei aflati insuferinta psihica sa se schimbe. Abordarea cognitiva este astazi, impreuna cu abordarea comportamentala si formand impreuna terapia cognitiv-comportamentala, una din cele mai populare, mai raspandite si mai apreciate terapii, datorita duratei scurte si eficientei in inlaturarea simptomelor. Cuvinte cheie: ganduri irationale, ganduri automate, scheme, tema pentru acasa, gandire pozitiva, gandire logica.Psihoterapiile se pot clasifica nu numai dupa orientarea teoretica pe care se bazeaza, ci si dupa modalitatea de lucru.
Astfel, exista:
• psihoterapia individuala, in care psihoterapeutul discuta cu un singur individ;
• psihoterapia de cuplu, in care psihoterapeutul face terapie cu un cuplu;
• psihoterapia de grup;
• psihoterapia de familia sau terapia familiala;
Fiecare dintre acestea se impart la randul lor in functie de scoala teoretica de provenienta (de exemplu, terapie de grup psihanalitica, terapie de grup gestaltista etc.).In legea 213 privind dreptul de libera practica al psihologilor din Romania, in capitolul
"Conditii de atestare, acreditare si certificare", sunt recunoscute urmatoarele tipuri de psihoterapii:
• Psihoterapii cognitiv-comportamentale (ex. psihoterapie rational-emotiva si comportamentala, psihoterapie cognitiva, psihoterapie comportamentala etc.);
• Psihoterapii dinamice (ex. psihoterapia psihanalitica, psihoterapia analitica, terapii dinamice de scurta durata etc.);
• Psihoterapii ericksoniene (ex. psihoterapie ericksoniana, hipnoza ericksoniana etc.);
• Psihoterapii scurte (ex. terapia scurta focalizata pe solutie, orientarea pe competente si resurse, abordarile constructivist-colaborative si narative, etc);
• Psihoterapii umanist-existentiale-experientiale, sistemice si transpersonale(ex. gestalterapie, logoterapie, psihodrama, psihoterapie experientiala, analiza tranzactionala, etc.).

Modalitati de psihoterapie acreditate de Asociatia Europeana de Psihoterapie:
1) Abordare Multimodala
2) Analiza Existentiala
3) Analiza Psiho-organica
4) Analiza Tranzactionala
5) Biosinteza
6) Gestalt-terapie
7) Gestalt-terapie Integrativa
8)Hipnopsihoterapie
9) Logoterapie
10) Psihanaliza
11) Psihanaliza de Grup
12) Psihodrama
13) Psihologie Analitica (C.G.Jung)
14) Psihologie Individuala
15) Psihosinteza
16) Psihoterapie Bazata pe Teoria Gestalt
17) Psihoterapie Catatim-imaginativa
18) Psihoterapie Centrata pe Client
19) Psihoterapie Centrata pe Persoana
20) Psihoterapie Comunicationala
21) Psihoterapie de Grup
22) Psihoterapie Dinamica de Grup
23) Psihoterapie Integrativa
24) Psihoterapie Neuro-lingvistica
25) Psihoterapie Pozitiva
26) Psihoterapie Psihodinamica / Psihanalitica
27) Terapie Comportamentala
28) Terapie Corporala
29) Terapie Sistemica Familiala
30) Training Autogen

CURS INTRODUCTIV PENTRU PARINTI

Viata prin ochii copilului tau…
Curs introductiv pentru parinti



M-am nascut fara sa vreau, fara sa ma fi intrebat nimeni nimic, fara macar sa-mi pot alege parintii.
M-am nascut nechemat, sau cel putin de asta m-am prins in momentul in care au inceput interdictiile…de toate felurile, justificate sau mai putin justificate, toate ascunse sub ambalajul dragostei si grijii si responsabilitatii parintesti. Cu cat mama-mi interzicea mai multe lucruri, cu atat mai puternic se consolida imaginea ei de mama model si implicit stima de sine. Mi-amintesc dorinta mea acerba de a ma balacii intr-o balta de apa stransa pe aleea parcului dupa o ploaie calda de vara...Dorinta neinplinita care-mi lasa si acum gura plina de apa. Si-apoi pofta nebuna de a gusta iarba...de a testa gustul acelui verde crud - mama like allways - prezenta cu interdictia-n dinti. Sau nevoia de a rezolva problema cu grasunul infantil ce-mi luase lopetica si-mi zambise superior, nevoie retezata de la radacina de aceeasi mama responsabila si atenta la nevoile copilului ei. Altfel, singura mama pe care o am. Si asa, cu cat trecea timpul, cu atat se inmulteau “nu”-urile, iar mama simtea mai acut nevoia de extrapolare a vigilentei, de umflare a precautiei si de ascutire a atentiei. Caci, stiti cum e...cresc copiii, cresc si grijile!
Ma uit in urma, la anii ce au trecut si ma incearca un sentiment de frustrare si ingradire, complet nejustificat si clar, in neconcordanta cu intentiile bune ale mamei. Nu stiu de unde le-a venit adultilor ideea nebuneasca de a crede ca, pentru a ajuta pe cineva sa faca un lucru mai bine, trebuie mai intai sa-l facem sa se simta prost. Ca pentru a proteja pe cineva trebuie obligatoriu sa-l controlam si sa-l manipulam, sa-l bombardam cu sfaturi si cu teorii, sa-i inchistam dezinvoltura si sa-i cenzuram nevoile cele mai elementare: nevoia de cunoastere, nevoia de afectiune, nevoia de descarcare si chiar nevoia de plans. Nu-mi amintesc ca mama sa-mi fi inteles vreodata lacrimile...pur si simplu sa-mi fie alaturi atunci cand plang...Ori m-a certat spunandu-mi ca un baietel nu plange niciodata, ori mi-a distras atentia, ori m-a mituit cu “ceva bun” si-n cel mai fericit caz m-a luat in brate spunandu-mi mecanic si artificial ”Gata, gata!” insotit intotdeauna de nenorocitul ”Nu mai plange!”. Niciodata nu am inteles de ce n-am fost lasat sa plang, sa-mi vars amarul, sa ma eliberez? Cum a-nteles mama protectia si dragostea si responsabilitatea? Aveam nevoie sa fiu lasat sa diluesc cu esecul si competitia, uneori cu durerea sau cu suferinta, sa invet, sa accept si sa inteleag o dezamagire. N-am inteles niciodata de ce sunt prea mare să fac unele lucruri şi prea mic pentru a putea face altele.
Port in memorie o colectie impresionanta de pedepse ce mi s-au atribuit de-a lungul timpului, si inca mai primesc! Pedepse care nu m-au facut decat sa platesc emotional un pret, mai mult demonstrativ si nicidecum sa invat ceva din ele. Pedeapsa este impunerea vointei adultului asupra copilului: „Ma asculti sau...”. Copiii pedepsiti invata decat sa refuze, sa se revolte, sa se razbune, iar daca se supun, o fac de frica. Si cam atat! N-am inteles niciodata scopul pedepsei! A nu folosi pedeapsa nu inseamna automat a fi permisiv, ci a te concentra pe solutii, in loc sa te impui.
Azi mi-am pierdut jacheta si stiu exact cum or sa se desfasoare evenimentele: urmeaza o prelegere din partea parintilor, care-mi vor reprosa ca nu sunt responsabil, asezonata cu amenintarea ca n-o sa mai pup alta etc., apoi vom merge la cumparaturi, avertizandu-ma ca asta-i ultima pe care o voi mai primi. Ca si cum asa ceva ar fi posibil! Noroc c-am invatat sa nu-i aud. Si sa nu-i cred!
Am inceput sa obosesc devreme...mereu mi s-a cerut mai mult, mereu mi s-a cerut mai repede...mereu colegul, sau vecinul sau fratele aveau ceva in plus. Ai mei parinti m-au vrut mereu mai mare pana intr-o zi cand brusc, o sa-i cutremure nostalgia bebelului ce-am fost si implicit nostalgia tineretii lor trecute.
Relatia parinte-copil este speciala, cea mai frumoasa si cea mai grea relatie de dragoste care poate exita intre oameni. Depinde doar de adulti ca ea sa fie perfecta si sa ne aduca multumire atat noua copiilor, cat si parintilor!
Si brusc am avut o revelatie...stiu ce o sa ma fac cand o sa fiu mare! Patron de scoala pentru parinti! Pai, daca vrei sa ai o diploma importanta trebuie sa faci ani intregi de cursuri. Daca vrei sa fii sofer, trebuie sa faci scoala si sa dai examen scris si proba practica. Daca vrei un job intr-o firma cu renume trebuie sa mergi la zeci de interviuri. Daca vrei sa ai un copil trebuie doar sa faci sex neprotejat.Nimeni nu iti zice cand esti destul de normal sau de pregatit incat sa poti avea copil. Nu trebuie sa inveti nimic pentru asta, sa meriti sau sa fi examinat.
Propun sa se inventeze scoala de parinti. Sa fie nevoie sa inveti timp de 2-3 ani tot ce presupune acest statut si sa ai nevoie de o diploma care sa ateste ca esti apt pentru a fi parinte de copil.
So, oameni buni, cand ma fac mare, imi cumpar o insula si dezvolt o societate care va avea o astfel de scoala. Inscrierile incep chiar de acum!


Sfatul psihotarapeutului:

“Copiii vostri nu sunt copiii vostri. Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.Ei vin prin voi, dar nu din voi, Si desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,Fiindca ei au gandurile lor.Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici macar in vis.Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri…” Kahlil Gibran


A deveni parinte este un proces cu infinite posibilitati si fatete, nuante si combinatii, durata si ritm, efort personal si scheme impuse de altii. Exista putine roluri atat de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregatiti pentru a le pune în act. Pregatirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formala şi sporadica, iar liniile care ghideaza interactiunile dezirabile parinte – copil si conduita a ceea ce constituie un “bun parinte” sunt vagi.
Atitudinile parintilor nu sunt abstractii, ci realitati traite şi amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama si tatal, care sunt esentiale pentru el. Aceste atitudini se diversifica si se coloreaza la infinit.
Mama îndeplineste o functie primordiala şi fundamentala, întrucât declansează mecanismele cunoasterii si ale învatarii. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absoluta si totala; este prima relatie cu alta persoana. Nu este deloc indiferent daca această relatie este crispată sau relaxata, greoaie si obositoare, uneori chiar imposibila sau armonioasa, dacă aceasta primă dragoste deceptioneaza sau produce satisfactie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influienteaza relatiile sociale si afective de mai tarziu ale copilului.
Chiar daca ne juram de-a lungul vietii ca nu vom repeta greselile parintilor nostrii pentru care am suferit atata in copilarie, totusi, in proportie de 85% reusim asta...si stiti de ce? Pentru ca este singurul model parental pe care-l cunoastem....Ne iubim copilul, mai mult decat orice altceva pe lume. Si este normal sa fie asa. Insa dragostea ce i-o purtam ne impiedica sa sesizam o serie de greseli pe care le facem fata de micutii nostri.
Modul nostru de a vorbi cu copiii si cuvintele pe care le folosim pentru a comunica cu ei sunt deosebit de importante pentru increderea de sine, sanatatea emotionala si echilibrul copiilor nostri. Este o legatura de netagaduit intre cuvintele pe care noi le folosim si atitudinea si rezultatele pe care le vor avea in viata. Sunt cuvinte care dau putere si cuvinte care ranesc. Cuvinte care pot educa sau rusina, incuraja sau dojeni, pot inalta sau pot cobori moralul unui copil. Limbajul este modul primar de manifestare al abuzului emotional asupra copiilor.
Unii parinti, prea autoritari sau dimpotriva prea protectori, ascunzandu-se in spatele responasbilitatii parintesti, reusesc sa dezechilibreze intreaga personalitate a copilului. Acestia intervenin prea mult in viata acestuia, provoacandu-i o acuta lipsa de incredere, care va sta la originea tuturor dificultatilor relationare de mai tarziu. Altii refuza sa admita ca odorul lor a crescut, nu ca sa-l sacaie sau ca sa abuzeze de puterea lor, ci ca sa incetineasca trecerea timpului „personificata” de copilul lor. Cu cat il vor trata ca pe un copilas imatur, cu atat timpul va ramane pe loc si ei se vor simti tineri. Cei mai multi insa, isi incarca si ingradesc libertatea copiilor lor cu propriile angoase si anxietati, perpetuund efectele disfunctionale ale experientelor lor de viata.
A fi parinte este un rol pe care trebuie sa-l învătăm si sa-l perfectionam, sa-l armonizam cu celelalte roluri si sa-l incadram în structura personalitatii noastre. Din acest motiv, se vorbeste despre accederea la parentalitate. Poti fi parinte natural fara sa fii parinte psihic. Si poate ca nu-i chiar utopica ideea infiintarii “Academiei pentru parinti”!
Relatia dintre parinte si copil se strică foarte usor şi se repară foarte greu. În toate societatile au existat si vor exista legaturi între parinti si copii, si cu certitudine, in toate societatile copiii isi vor considera parintii responsabili de necesitatile, reusitele şi insuccesele lor. Va asumati aceasta raspundere?

PRIETENIA INTRE FEMEI

Prietenia intre femei – profunzime, superficialitate sau utopie

“Femeia nu e inferioara barbatului si nici superioara lui, iar despre egalitate nici nu poate fi vorba!” - Bernard Shaw

A fost odata, ca niciodata o gasca de fete, cica prietene, care locuiau pe o strada oarecare, dintr-un cartier oarecare, intr-un banal oras mioritic. S-au cunoscut demult, de cand e lumea si pamantul…parca dintot-deauna. Si tot de-atunci, si-au luat titulatura de “prietene”.
Fetitele vecine (si cam atat) se jucau toata ziulica dezbracand si imbracand papusile, facand prezentari de moda dupa ce devastau dulapurile, vandalizand trusele de farduri ale mamelor aflate inca la serviciu si vopsindu-si unghiile cu tot cu degete in oje sclipicioase. Se intelegeau minunat, este adevarat ca mai mult cand se strangeau in bisericute de doua cate doua. Dar, nascute cu un real simt de conservare, inca de atunci, nu parasea niciuna grupul inaintea celorlalte, de teama sa nu fie desfiintate imediat ce-si luau talpasita. Si-n felul asta erau tot timplul impreuna. Ca niste adevarate prietene. De altfel, nu decadeau niciodata in rutina...jonglau destul de des cu adevarate crize de gelozie cand una dintre ele descoperea ca se simte la fel de bine cu alte colege de joaca, adevarata tragedie - tradare insuportabila provocatoare de suferinta. Se imbracau la fel, se incaltau la fel, ce mai, prietene in toata regula. Si tot in spiritul acesta, toate, fara exceptie, visau la acelasi baietel...Nu poti fi o prietena adevarata si sa ai alte preferinte, nu?
Se pupau toata ziua, se alintau, se dragaleau, foloseau cele mai dulci apelative, se imbratisau si se tineau de mana, isi spuneau secrete cat era ziulica de lunga, iar seara, dupa ce se desparteau se decompensau si refulau in adevarate istericale menite sa scada glicemia crescuta peste zi, plangand, invidiind, barfind si uneori chiar inventand povesti care sa le ajute sa iasa la suprafata, bagandu-le pe celelalte la fund. Iar a doua zi o luau de la capat...Duplicitatea, personalitatea multipla si fuga de idei care aveau sa le urmareasca pe tot parcursul vietii isi faceau simtita prezenta si le chinuiau inca de pe acum.
Situatia se agrava, primavara...de 1 Martie...prietenia lor nezdruncinata se pravalea deodata functie de pantofiorii de lac mai acatarii, de bilele de par mai colorate, dar mai ales de martisoarele primite diferential. Tragedia sau victoria resimtite mancau iar din spatiul intim ce le lega, dar ele continuau sa-si zambeasca si sa aprecieze relatia minunata de prietenie, atat de necesara echilibrului lor interior. Iar din afara, cele care nu avusesera onoarea de a se alipi grupului, continuau sa ravneasca si sa tanjeasca dupa aceasta relatie. Nevoia de apartenenta la grup le facea sa fi dat orice pentru asta. Iar invidia depasea orice limita.
Asa au trecut anii, prietenia lor a continuat sa se sudeze (din ce in ce mai stramb), scara lor valorica a continuat sa se consolideze ca turnul din Pisa cu final tragic si sigur...iminenta surpare! Fetele-cochetele-adevarate-prietene au devenit femei. Si cum orice defect, nu numai ca nu se aplaneaza in timp, dar de cele mai multe ori se accentueaza, eroinele noastre ajung sa invidieze tot ce misca sub soare. Invidiaza tot ce este nou si vechi, invidiaza tot ce tine de material, spiritual, contextual sau intelectual. Invidiaza orice fleculet, pornind de la siragul de margele la desu-uri, de la masina la mobil, de la poseta la rimel. Ravnesc la bronz, la forme apetisante, la metabolismul harnic sau chiar la par carliontat. Ravnesc la dragostea ca-n filme si cel mai des la barbatul celeilalte. Isi doresc sa aiba inteligenta sau capacitatea de a rationa, abilitatea de a lucra cu cifre a prietenei. “Prietenele” nu se multumesc cu putin. Nu se multumesc niciodata cu ceea ce au. Ele vor totul. Incepand cu totul si terminand cu totul. Deci totul! Iar invidia creste exponential, cu cat sursa de inspiratie este mai “prietena”.
Si ce e cel mai straniu este ca toate au cate o “cea mai buna prietena”, careia i se confeseaza, cu care imparte totul, care-i stie cele mai hidoase secrete, o insoteste negresit la shopping, dar pe care nu are curajul sa o lase singura cu iubitul ei nici 5 minute. V-ati intrebat vreodata de ce fetele merg intotdeauna doar cate doua la baie? Sunt “best friends”- de aia!
Relatiile sunt grele... ca o relatie sa mearga, cei implicati trebuie sa gandeasca la fel, sa aiba aceleasi obiective. Aceasta filosofie este inteleasa ad-literam de femei, Si-n totdeauna se vor paruii pe acelasi „obiectiv”. Orice-ar avea acasa, intotdeauna al prietenei este mai bun! Ca d-asta-i e prietena!
Femeia este o maşinărie hormonală care se resetează ciclic, odată la 28 de zile. Drept urmare femeia funcţionează după o matrice estrogenică, intră şi iese din călduri şi se manifestă în funcţie de aceste momente. Cand este in PMS este rea dar are scuze...La menstruatie e nervoasa si n-are disponibilitate sa fie umana, iar intre aceste perioade reuseste maximul – sa fie astfel de “best friend”. Nu poate sa-ti salveze viata...viata ti-o salveaza doctorii...ea numai iti recomanda un doctor bun. Demonstrativa din fire, femeia simte nevoia sa-si sublinieze disponibilitatea relationala apeland la inrudiri fara de sange: nasiri, incumnatiri, botezuri. Stiu ele ce stiu, facand asta, insa controlul continuu al apropierii, daca iti da siguranta relatiei, nu-ti garanteaza si stabilitatea afectiva. Dar, cica definesc prietenia - in limbajul doamnelor.
So, prietenia dintre femei este pură ficţiune. Suntem prietene cât timp ne merge rău tuturor - imediat ce uneia îi este bine s-a terminat. Ne uităm crucis la un destin mai bun, si daca prietenei noastre ii putem ierta orice, asta never-ever nu i-o putem ierta!
La modul ideal, prietenia ar trebui sa se intample cam cum se intampla in vasele comunicante. Va mai amintiti din Generala principiul vaselor comunicante: torni intr-unul si se ridica in toate la acelasi nivel. Asa ar trebui sa fie si in prietenie: torni si se niveleaza. Torni iubire, torni respect, primesti iubire, primesti respect.. pana la urma nu se mai stie cat a dat unul si cat a dat altul, ci se stie doar ca a oferit si unul, si altul, exclude-se posibilitatea vre-unei contorizari.

Insa prietenia este relativa. Sau prietenia nu exista. Sau termenul de prietenie a fost inventat de unii pentru a face pe altii sa-si realizeze anumite obiective, sa-si rezolve anumite interese. Prietenii vin si pleaca din viata ta la fel cum o fac banii. Da! Crunta comparatie … Si prietenia, ca orice altceva in viata, se cumpara! Poate nu cu bani cash...dar cu un pret mare!





Sfatul psihoterapeutului:

“Ceea ce face ca prieteniile sa fie trainice si le sporeste farmecul este un sentiment care iubirii lipseste: siguranta”, spunea Balzac, facand o diferentiere intre cele mai nobile sentimente umane.
Se spune ca femeile ar fi mai incapabile de o adevarata prietenie decat barbatii. Se spune deasemenea, că toate relele sunt cauzate de femeie. Rezultă oare că femeia, după natura sa feminină, e rea? Nu-mi place să generalizez, dar generalizările şi stereotipurile sunt vechi de când e lumea… sau de când e Eva. Este rea Eva? Sau e rea Pandora?
Pandora, prima femeie din mitologia greacă, a fost creată de zeii olimpici pentru a se răzbuna pe Prometeu, cel care le-a furat focul. Afrodita a înzestrat-o pe Pandora cu graţie şi iubire, Hermes i-a dăruit puterea de convingere, dar şi viclenia şi minciuna, Apolo – talentul artistic deosebit, iar Hera – curiozitatea. Zeus i‑a mai făcut un cadou – o cutie şi i‑a spus să nu o deschidă niciodată.
Dacă ai fi tu în locul Pandorei… Ce-ai face? Şi dacă ar fi fost un bărbat în locul Pandorei... Ce-ar face? Сu siguranţă ar fi deschis şi el cutia!
Despre femei se spune ca nu au vocatia prieteniei. Nici cu barbatii si mai ales intre ele. Istoria a consemnat mari prietenii intre barbati, dar nu intre femei.Adevar adanc ce nu a reusit sa fie inca clintit. Deasemenea, in repertoriul spaimelor femeiesti - femeia ocupa un loc de cinste. Atitudinea critică a femeilor faţă de alte reprezentante ale sexului frumos, ar putea fi explicată ca o tactică de autopromovare. Dat fiind faptul că femeile sunt emotive, dar curajoase, ca nu-si ascund emoţiile, ci le manifestă, (fie acestea pozitive, negative, egoiste, altruiste, fie că trăiesc sentimente de dragoste, grijă, ură sau invidie), nu inseamna ca ele sunt mai rele, incapabile, insuficient dezvoltate sau neputincioase in fata valorilor morale. Nicidecum nu putem afirma ca barbatii reusesc sa lege prietenii mai profunde sau mai adevarate decat femeile( chiar daca “profund” si “adevarat” nu suporta termeni de comparatie). Poate doar bazate pe alte prioritati si alte necesitati. Dar pana la urma, prietenia este o forma egoista si simplista de socializare, mai degraba o nevoie absoluta a individului independent de sex ( pentru a se evita confuziile, o sa-l numesc gen). Legam prietenii pentru ca ancestral avem aceasta nevoie, nu din altruism, morala, educatie sau calitati filosofice. Sunt oameni care judecă cu sufletul şi gândesc cu inima; sunt oameni care judecă şi gândesc prin instincte noncoercitive; sunt oameni care judecă şi gândesc cu mintea altora şi sunt oameni care nu judecă şi nu gândesc deloc( bine). Dar nicio statistica din lume nu ne arata preponderenta sexului frumos in vreuna din aceste clasificari.
Oricat ne-am ascunde sau am incerca sa negam, indivia este o parte din zestrea noastra afectiva. Invidiem toti, barbati si femei deopotriva, pentru ca este o parte din natura omeneasca, in ciuda legilor scrise sau nescrise ale societatii, religiei sau moralei. Invidia absoarbe ca o sugativă foarte mult din energia celui care trăieşte acest sentiment, devenind nociva exclusiv acestuia. Dar ramane un sentiment firesc aşa cum sunt iubirea, ura, bucuria, tristetea. Important este sa ne recunoastem si sa ne acceptam acest sentiment. Negarea invidiei nu face decat sa amplifice sentimentul. Cu cat o negam mai mult, cu atat invidia ne roade mai tare. In schimb, acceptarea şi conştientizarea conduc la diminuarea acestui sentiment. Si daca vreti, cred ca femeia are aceasta capacitatea de recunoastere si extroversie mai accentuata decat barbatul. Ceea ce ma face sa concluzionez ca femeile sunt mai autentice decat barbatii, chiar si in relatiile de prietenie, contrar etichetei de superficialitate impamantenite sanatos in opinia publica.
Aparent, prieteniile intre barbati par sa se invarta mai mereu in jurul unei halbe de bere, a unui meci sau unui comentariu despre femeile "bune" care au trecut prin viata lor. Se mai discuta si despre politica uneori, despre masini sau despre aparatura HT, despre mici sau mari afaceri, despre noutati pe net si despre un hobby comun. Despre femeia langa care s-ar trezi in fiecare dimineata, dar sunt prea comozi uneori ca sa o tina langa ei. Femeile la randul lor discuta despre iubiri si despartiri, retete de slabit, vestimentatie si cosmetice, nu le ajung banii, despre un job mai bun, vor un barbat tandru, dar si puternic financiar, sau un amant, desi putine au curajul sa-l aiba. Pe langa toate acestea prietenia dintre un barbat si o femeie pare mai vie, mai colorata, fiecare incearca sa gaseasca prin prietenul de sex opus raspunsuri la propriile intrebari si probleme, dar dintr-un alt unghi. Si de asemeni, fiecare ofera solutii celuilalt, interpretari si puncte de vedere originale, date de cele mai multe ori tocmai de cromozomul acela care ne face sa fim diferiti. E o prietenie complementara. Cei doi se completeaza si de multe ori astfel de prietenii sunt mai sincere si mai trainice.
Oricum ar fi, trebuie sa vedem relatia de prietenie dintre doi oameni asa cum este si cu ceea ce presupune ea: incredere, sustinere reciproca, ajutor, comunicare, loialitate. Si la urma urmei, o prietenie, fie ea intre persoane de acelasi sex sau nu, depinde in primul rand de calitatea indivizilor care o creeaza, de capacitatea lor de a trece peste barierele impuse de sex, de stereotipurile care apar mereu, dar mai ales de “coloana vertebrala” si de calitatea umana a acestora.

DESPRE STRESS

Despre mituri false si idei preconcepute... despre cum trebuie sa ne traim viata...!
Asa NU!


Bucureştiul, oboseala, nervii, somnul, timpul ăsta care nu-mi mai ajunge şi multe alte nimicuri pe care nici măcar nu le-am observat m-au adus într-o stare în care nu credeam că am să ajung atât de tanara. E de ajuns să pierd autobuzul, să ma calce cineva pe picior în aglomeraţie sau să observ că nu mai am bani în portofel şi imediat devin anxioasa, uneori paranoica. Nimic nu merge bine, nimeni nu-mi vrea binele, niciun loc nu mai e destul de bun, iar eu nu sunt bună de nimic. E trist şi ştiu că o bună parte din lumea asta multă care mă calcă pe picioare, mă face să-mi ies din minţi, vorbeşte tare la telefon în metrou, se ceartă la coadă la supermarket sau ma injura-n trafic are exact aceeaşi problemă pe care o am şi eu. Buna parte este stresată.
Iar banii ma streseaza cel mai tare..: cand nu-i ai, te obosesti sa-i faci sau sa-ti plangi de mila ca nu-i ai... sau macar sa te gandesti cum sa-i faci. Iar cand ii ai, te obosesti sa-i cheltuiesti inteligent, sa-i multumesti pe toti fara sa falimentezi dar mai ales devii obsedat sa faci mai multi bani, pentru ca orice ai face si oricati ai avea, niciodata nu-s suficienti. Toata aceasta zbatere duce la epuizare fizica si psihica. Cele mai multe persoane nu constientizeaza ca se afla intr-o astfel de stare. Daca se simt obosite, isi propun sa mai reziste inca putin. Sa mai treaca si perioada asta si gata... se linistesc! Pe dreacu’ Nu ne linistim niciodata!
Da, incep sa obosesc. La inceput am crezut ca e plictiseala, rutina, dar nu, e oboseala. Si stres. Si nervi. Si faptul ca sunt calcata pe bataturi (la propriu si la figurat), si faptul ca am semnat un contract si nu se respecta, si nu iau banii la timp, si am multe de facut, si imi doresc din suflet sa le fac... De ce nu poate fi frate totul bine? De ce trebuie MEREU sa mearga ceva prost?E un fel de lege a lui Murphy. Daca totul merge bine, inseamna ca ceva a mers prost, cam asa era, nu? Timpul. Probabil cel mai de pret lucru pe care omul nu-l are sub control. Am ajuns intr-o epoca a vitezei, a alergarii dupa bani si stare sociala, a incercarii de valorificare a timpului pe care nu-l mai avem. Cand eram mai mica si lipsita de griji, timpul lucra parca in favoarea mea. Ziua trecea greu, bucuria era mare pentru lucruri marunte, jocurile copilaresti precum pititea /capra /castelul /tarile tineau parca o vesnicie… si la sfarsit de zi, cand intram in casa, eram fericita. Simteam cum energia din mine a fost disipata intr-un mod pozitiv si ma duceam la somn pregatita ca ziua urmatoare sa o iau de la capat, plina de viata si bucurie. Nimic nu-mi putea zdruncina lumea: ca ploua, ca ningea, ca era vant sau viscol, timpul era de partea mea. Niciodata nu ma parasea si mereu ma avea sub veghe, atent sa nu-l irosesc si sa-l apreciez la justa valoare. Acum am ajuns o persoana sictirita, prea obosita sa mai face ceva, plina de somnolenta si care prefera sa-si piarda timpul dormind sau cutreierand un internet obositor si creator de dependenta. Ma simt ca o victima a societatii si sistemului, obligata sa-mi pierd atatia ani si sa-mi bat capul atata timp pentru a iesi la sfarsit de ciclu cu o diploma, sau cu o remuneratie de sfarsit de luna nemotivanta pecuniar. Inseamna doar un plus insignifiant si penibil, doar un plus ce l-ai platit cu ani intregi de stres, nervi, insomnie, oboseala.
In fiecare dimineata de dupa weekend, lunea – cea mai nasoala zi dintre toate -te scoli la o ora cat mai in zori de dimineata si iti vine un gand fara sa vrei: Rutina... Aceeasi rutina ce iti tine companie 5 zile pe saptamana, aceeasi rutina ce-ti provoaca sila si te angoaseaza, aceeasi rutina ce iti fura vitalitatea, ajungand intr-un final sa uiti de tine. Ajungi sa uiti de tine, sa uiti ca odinioara stiai doar Fericirea, sarutai mana Bucuriei si te casatoreai zilnic cu Iubirea fata de tot si toate. Ajungi sa uiti ca odata simteai ca traiesti, ca odata radeai cu pofta de viata si te bucurai primavara cand natura prindea viata si te imbratisa. Acum doar o calci in picioare in drumul tau spre alte treburi. Acum ti-a trecut copilaria. Acum clepsidra iti da bice pe spate. Acum Chronos nu mai exista pentru tine, e doar o amintire.


Trebuie că sunt intelectuală, altfel nu inteleg de ce am născocit un mecanism de aparare explicit, care să-mi fluidizeze gândurile în situaţii nepotrivite, am inventat negocierile în patul conjugal, am creeat un compendiu de pretexte motivationale pentru fiecare zi din viata pierduta in rutina haotica a secolului in care vietuiesc, mi-am gasit explicatii si scuze pentru a continua sa ma complac in isteria generala a momentului... si a trand-ului.Sunt intelectuală, e clar! Pe la suburbiile fiinţei încă imi trăiesc frisonul şi drama. În cerul gurii îmi suie uneori aroma cafelei cu zaţ din Capsa vremurilor apuse. Altfel, nu mai urc de mult golgota elitelor, chiar daca asta mi-a fost toata viata preocuparea principala. Am devenit mai degraba un om de breaslă al unei lumi de hârtie lipsite de cuvânt, lipsita de continut si mai ales lipsite de MINE. S-a întâmplat când am ales sa traiesc ca toti ceilalti. Cand am pornit sa-mi fac viata... sa muncesc la tinerete pentru zile bune mai la batranete. Ipotetice zile de “trai pe vatrai”. Am fost foooarte inspirata! Inspirata precum un desen tehnic... Cam pe atunci, pe undeva, am pierdut tempo-ul cu mine însămi. Iar din tot ce eram şi ce-aş fi putut fi, a rămas numai canavaua tristă, ca un “de făcut!” uitat nebifat, in capul listei ce zace pe usa frigiderului.
Mintea mea este infestată de oboseala, stres, sictir. Pacat de mine!!!


Sfatul psihoterapeutului:


Stresul face parte din viata noastra de zi cu zi. Pana sa invatam sa-l recunoastem si sa ne ferim de urmarile lui, adeseori severe asupra starii noastre sufletesti dar, mai ales asupra sanatatii noastre (si implicit asupra duratei noastre de viata) l-am simtit pe propria noastra piele, dandu-i diferite nume: enervare, nerabdare, plictiseala, oboseala, furie, dezgust, rusine, teama, panica, manie, groaza, frustrare - toate aceste stari, predominant afective, constituind mastile cognitive ale stresului. Persoanele incordate sunt macinate de un foc launtric. Isi irosesc nebuneste energia vitala, pregatind un teren prielnic, deschizand cai largi maladiilor psihosomatice: hipertensiune, astm, ulcer gastric si duodenal, colite, dermatoze, tulburari cardio-vasculare, migrene, insomnii, etc. Isi pierd controlul asupra propriei lor minti si nu-si mai ingrijesc cum se cuvine corpul. Pe scurt, au o atitudine absurda fata de propria lor viata.Tuturor acestora le propun o solutie simpla: RELAXAREA. Si mai ales, de-mitizarea ideilor preconcepute cum ca asa trebuie sa fie, altfel nu se poate, nu depinde de noi sau n-avem ce face, asta-i viata pe care suntem condamnati sa o traim, astea-s vremurile... Am creionat doar cateva dintre zecile de mituri adanc inradacinate in mentalitatea noastra, lista ramanand deschisa si invitandu-va pe voi sa o continuati cu tot ceea ce am omis eu.


IDEI PRECONCEPUTE… MITURI FALSE:

1. Pentru a reusi in viata, trebuie sa fii stresat, agitat, permanent activ, altfel devii moale si ineficient.
FALS…Stresul nu e util decat daca nu e coplesitor. A sti sa-ti rezolvi situatiile de viata intr-o stare de calm este, de cele mai multe ori, mult mai eficient.
2. Avand in vedere problemele cu care ne confruntam si ritmul actual de viata, este imposibil sa traim fara a suferi de stres.
FALS! Stresul depinde mai putin de exterior decat de individul insusi si de capacitatea lui de a-i face fata intr-un mod eficient.
3. Cand esti stresat de fel, asa vei fi intotdeauna, asa te-ai nascut si n-ai ce face!
FALS! A fi stresat e o stare emotiva care corespunde unui stil de gandire si de comportament. Poti oricand sa-ti schimbi emotiile, modul de a gandi si comportamentul, daca doresti. Nimeni nu se naste deja stresat.
4. Sa ma analizez in permanenta, sa-mi fac analize introspective periodic e o curata pierdere de vreme. Mai bine muncesc in timpul asta, ca tot sunt vesnic in criza de timp.
FALS! In caz de stres, suntem intotdeauna foarte grabiti si nu ne dam seama ca iritabilitatea, anxietatea si precipitarea ne diminueaza eficienta, ne duce de fapt la pierderea timpului. O buna analiza functionala ne ofera un mod de comportament care trebuie urmat si ne face sa castigam atat timp si eficacitate, cat si un echilibru interior.
5. Nervozitatea face parte din personalitatea mea. Nu pot schimba acest lucru.
FALS! Intotdeauna e posibil, prin antrenament, sa inveti sa fi calm!
6. Ca sa ma calmez, trebuie sa respir adanc sa-mi oxigenez creierul.
FALS! Cu cat respiri mai adanc, mai puternic, cu atat se accentueaza senzatia de sufocare, iar perceptia stress-ul se agraveaza instalandu-se, adeseori atacul de panica.
7. Nu am timp sa reperez acele ganduri cu adevarat importante pentru ca ar trebui sa ma gandesc la sute de lucruri…
FALS! Judecatile automate sunt de fapt, aproape intotdeauna acelesi, dar se repeta mereu. Modificand cinci sau sase tipuri de ganduri, shimbam o buna parte din peisajul nostru mental si emotional.
8. Nu-i chiar productiv sa fi satisfacut de ce ai reusit… trebuie sa vrei din ce in ce mai mult! Daca ne multumeam cu ce aveam ramaneam in Comuna Primitiva. Daca accept autosatisfactia nu voi mai progresa!
FALS! A fi multumit de tine si de altii, dimpotriva, te poate motiva mai mult pentru a progresa si a dori mai mult. TREBUIE SA UZI CEEA CE VREI SA CREASCA! DACA ALIMENTEZI INSATISFACTIA, ACEASTA VA FI CEA CARE VA CRESTE!
9. Pentru a ajunge cat mai sus pe scara sociala, e bine sa nu te multumesti nicio data cu ceea ce ai realizat.
FALS! Ca sa fi fericit trebuie, inainte de toate sa fii in stare sa profiti de momentul prezent fara a te concentra pe regretul pentru ceea ce un ai. Satisfactia nu diminueaza nici dorinta de a obtine mai mult nici eficienta… dimpotriva… A nu te concentra pe jumatatea goala a paharului… pe gaura covrigului… reprezinta reteta sigura pentru reusitele viitoare.
10. Nu-mi permit luxul sa ma relaxez… sa-mi pese de mine pentru ca sunt responsabil… trebuie sa-i ajut pe ceilalti… e o virtute sa te lasi la coada in lista prioritatilor.
FALS! Ca sa poti fi altruist, trebuie sa fii mai intai egoist… sa-ti pese de tine… nu-i poti ajuta pe ceilalti daca tu un esti bine sau mai bine zis, cu cat esti mai potent sau mai echilibrat, cu atat ajutorul tau va fi mai semnificativ si mai de calitate.
11. . Stresul este omniprezent şi inevitabil. FALS! Poţi să-ţi planifici viaţa în aşa fel încât stresul să nu te copleşească. Planificarea efectivă presupune stabilirea priorităţilor şi rezolvarea mai întâi a sarcinilor uşoare şi apoi trecerea la problemele mai complexe. Când timpul este prost manageriat este greu să-ţi găseşti priorităţile. Toate problemele voastre par să fie egale şi stresul pare să fie peste tot.
12. Cand ma voi casatori voi fi fericit, ma voi linisti cu adevarat... Cand voi avansa... Cand mi se va naste copilul... In concediu... Cand termin casa... Cand imi voi lua masina mult visata... Cand voi slabi... Cand o sa-mi vad copiii la casa lor…..
FALS! Fericirea nu e o destinatie la care ajungi dupa indelungi eforturi si asteptari… nicidecum. Iar in aceasta perspectiva, sansele sa ajungi “undeva” se diminueaza, tinzand catre mai deloc. Fericirea este o stare a mintii si tine doar de tine sa o simti!!!