AVENTURA DE O NOAPTE...

- Incalcarea parteneriatului uman? -



Oare de ne ce inselam partenerul, deopotriva barbati si femei, si aici raspunsurile (pretexte) curg cu nemiluita: partenerii nu se mai iubesc ... din culpa comuna, din plictiseala, din orgoliu, ... anturaj ... nevoia de confirmare sau dorinta de a incerca ceva diferit ...?
Dar cred ca cel mai bine ar fi sa ne intrebam cum reusesc unii parteneri sa nu se insele unul pe altul, si astfel vom identifica adevaratele cauze. De fapt singurul motiv demn de luat in seama mi se pare intamplarea de a gasi pe cineva potrivit dorintelor de moment, cineva care sa satisfaca contextual nevoile constiente sau inconstiente cele mai acute. Atat! Si ma intreb oare este o crima sa dam curs acestei intamplari? Oare o aventura de o noapte a partenerului este o tragedie? Acest lucru depinde numai de felul cum interpretam si percepem infidelitatea. Pe de alta parte orice cuplu se construieste pornind de la iubire, afinitati, dar mai ales nevoia de incredere. Increderea si fidelitatea constituie baza reala a unei relatii stabile si armonioase, conditii sine-qua-non prezente pe toate planurile unei relatii sanatoase.
Este adevarat ca aventura in sine are consecinte infinit mai mici daca celalalt nu afla. Partenerul de cuplu, de cele mai multe, ori nu este afectat de consumarea unei aventuri extracuplu, atata timp cand nu are cunostinta de acest fapt, cu conditia sa ne referim la o relatie pasagera, pur sexuala si protejata. Lucrurile se complica in momentul in care, sub o forma sau alta, partenerul nostru descopera infidelitatea. Fie ca escapada este recunoscuta, fie ca se consuma un act ratat si se ”uita” sau se “omite” un indiciu cat de mic, care sa conduca catre tristul adevar, simpla aventura este gata sa se transforme in ceva mult mai mult, decisiv pentru continuitatea cuplului. Si cu siguranta nimic nu va mai fi la fel!
O relatie între doi oameni nu înseamna întotdeauna numai lucruri frumoase. Nu pledez nicidecum pentru beneficiile secundare ale “aventurii extra-cuplu”, dar poate ca uneori e nevoie de suisuri si coborasuri ca sa invatam sa ne evaluam relatia, sa pretuim la adevarata valoare ceea ce avem si ceea ce-am putea pierde in orice moment.

De ce se insala oamenii unii pe altii, nu stiu! Cauta ceva mai bun sau pur si simplu cauta altceva? Si atunci de ce nu încearca împreuna sa gaseasca acel „altceva” în interiorul si nu în afara relatiei? Nu se mai iubesc? Si atunci de ce sufera îngrozitor cand se despart dupa ce s-au inselat? Nu gasim intotdeauna un raspuns logic, poate si pentru ca nimic din toata povestea asta cu inselatul nu are logica. Singura logica ar fi ca nu suntem monogami prin definitie, ca lucrurile acestea se intampla de cand e lumea si pamantul, ca poate a-ti insela partenerul de multe ori inseamna a te insela pe tine insuti, si ca, chiar daca “one night stand” pare o smecherie, de fapt este o responsabilitate imensa cu consecinte drastice si cu un pret de multe ori inestimabil.


Sfatul psihoterapeutului:

Aventurile de o noapte, vechi de cand lumea, poarta totusi, in forma uzitata azi, semnul libertatii sexuale dobandite relativ recent. Unele aventuri se bazeaza doar pe sex, in timp ce altele includ si sexul. Se pare insa ca nu intotdeauna sexul este motivul pentru care oamenii insala. Aventurile sunt de fapt o modalitate asa zis simpla, de a cauta la cealalta persoana ceea ce lipseste la actualul partener(a). Poate cel mai greu examen este sa reusesti sa identifici lucrurile care lipsesc intr-adevar in relatia ta. Sa inveti din greseli si la final, dupa ce aventura s-a consumat, sa concluzionezi ca a meritat.
Totusi, chiar si asa, sexul fara obligatii trebuie sa se ghideze dupa un set de reguli menite sa asigure atat satisfactia ambelor parti cat si diminuarea consecintelor si a efectelor negative ale acestuia.
Astfel, prima regula imperios necesara este discretia si atentia totala fata de partenerul(a) actual. Daca vorbim despre o aventura punctuala si pasagera, nu exista nici un motiv pentru care ti-ai expune partenerul(a) la o astfel de informatie. Se pare ca barbatii care doresc sa-si protejeze partenera de suspiciuni uziteaza diverse stratageme, cea mai eficienta dovedindu-se a fi interesul excesiv fata viitorul ei si mai ales de viitorul lor impreuna. Femeile, in schimb folosesc alte modalitati de a diminua banuielile, devenind mult mai active sexual in cadrul cuplului, si mult mai atente la nevoile partenerului, poate si pentru ca acestea dezvolta mai des sentimente de culpabilitate in urma consumarii unei aventuri.
Apoi sexul de o noapte poate fi ceva foarte incitant si foarte relaxant atata timp cat constientizam ca asta este tot: sex de o noapte. Nu va umple golul afectiv din inima ta, nu va razbuna frustrarea si nici nu va mangaia durerea unei suferinte mai vechi....Daca vrei mai mult decat sex, daca doresti o relatie noua, incearca altceva, nu un one night stand. Este cel putin un inceput suspect pentru o relatie noua si un sfarsit complicat pentru relatia actuala.
Deasemenea, aventura de o noapte va poate costa sanatatea daca nu respectati niste reguli foarte stricte. Nu va lasati impresionati de parfumul imbietor, de sarmul si inteligenta sau de aspectul ingrijit al persoanei in cauza! Bolile cu transmitere sexuala nu tin cont de aceste aspecte.
Ca o concluzie, nu pot spune decat ca nu poate fi vorba de pro sau contra "one night stand". Poate fi vorba doar daca iti asumi sau nu o astfel de aventura. Dar trebuie sa stii inca de la inceput ca aceasta este o sabie cu doua taisuri, poate fi o experienta placuta sau se poate transforma in ceva neplacut si cu consecinte amare. Si orice lucru in viata aceasta are un pret!
Oare chiar este necesar sa inselam? Nevoia de nou nu poate fi oare mai cinstit satisfacuta prin schimbari in cadrul relatiei? Intr-o lume ideala, noul s-ar naste fie prin reinventarea relatiei fie prin definitiva inlocuire.

CRACIUN DIN DRAGOSTE

Craciun din dragoste…

Motto:
” Dragostea este indelung rabdatoare,
este plina de bunatate,
dragostea nu invidiaza,
nu se umfla de mindrie,
nu se poarta necuviincios,
nu cauta folosul sau,
nu se minie, nu se gindeste la rau.
Nu se bucura de nelegiuire,
ci se bucura de adevar,
Acopera totul,
crede totul,
nadajduieste totul
sufera totul,
Dragostea nu va pieri niciodata...
Acum ramin doar trei:
Credinta, Nadejdea si Dragostea;
dar cea mai mare dintre ele este
DRAGOSTEA"...”
Epistola întâia către Corinteni.





Candva, demult, copil fiind, credeam in Mos Craciun. Apoi a venit o zi in care am aflat ca Mosu’ nu exista, ca cei ce mi-aduceau cadourile erau mama si tata. Apoi am crezut in Zana Maseluta. Si am aflat ca si banutii de sub perna tot ei doi ii puneau. Mai tarziu am crezut in dragoste. Si un timp, dupa dezamagiri si rani si suferinte, nu am mai crezut nici in dragoste...Si am concluzionat ca doar mama si tata pot fi, pot da si oferi iubire. Dar m-am inselat...Acum am inteles ca dragostea exista...Exista cu adevarat si-nseamna mai degraba a da decat a astepta...Si daca cred in dragoste, cred si in Mos Craciun, si-n zane, si-n povesti!
Craciunul este in primul rand dragoste...Inainte de a fi traditie si rit si obicei, poate chiar inainte de a fi filosofie, Craciunul este despre dragoste! Se spune ca de Craciun trebuie sa avem sufletul plin de iubire si ca, macar o data pe an, ar trebui sa ne lasam sufletul deschis pentru tot ce e mai bun în noi însine si în cei din jur. Si totusi, de multe ori, Craciunul e trist... Il resimtim ca trist pentru tot felul de pretexte meschine, ba ca nu avem iubire, ba ca n-avem suficienti banuti, ba ca nu ninge sau nu-i frig, ca n-avem porc sau suntem singuri...Acesta nu-i Craciunul...sau nu ar trebui sa fie...Craciunul e iubire!
Vrem sa iubim, ne dorim sa fim iubiti, dar stim oare cum s-o facem? Stim sa ne daruim? Stim sa primim? Dragostea este intotdeuna buna si dreapta, niciodata nu e egoista si rea. Dragostea nu e increzuta sau trufasa. Nu este geloasa sau cruda. Dragostea nu supara, nu loveste si nu poarta pica. Dragostea nu minte si nu fura. Este gata intotdeauna sa ierte, sa aiba incredere, sa spere si sa treaca peste tot. Cand ai in suflet dragoste, devi stapanul universului. Dragostea e tot ce poate fi mai bun in noi...Fiecare dintre noi avem nevoie de iubire...Avem nevoie sa iubim, poate mai mult decat sa fim iubiti! Pentru ca a iubi inseamna liniste, echilibru, pace, Craciun. Dragostea adevarata este o limba pe care surzii o pot auzi, orbii o pot vedea, invalizii o pot simti.
Trebuie sa iubim cu totii, Craciunul acesta...Sa punem in cuvinte iubirea. Sa spunem “te iubesc” tuturor celor dragi, tuturor celor care merita sau care-au meritat candva. Cred ca am ajuns sa spunem mult prea rar acest cuvant de teama ca-i prea mult, sau prea putin, sau prea banal…Devine tot mai mult un cuvant mut sau doar un simplu vers de melodie! Nu cred ca a verbaliza in orice fel iubirea, a o declara, te poate pierde sau te poate injosi…ci doar te poate face si mai fericit! Ne intitulam cu totii crestini, fie ca suntem ortodocsi, catolici, baptisti, penticostali sau Dumnezeu mai stie ce cult, dar, din pacate, cati dintre noi stim sa iubim cu adevarat? Pe firul natural al lucrurilor, toata lumea ar trebui sa stie ce este dragostea. Insa de fapt nimeni nu stie sau foarte rar se intampla sa mai fie cate cineva care sa stie sa iubeasca. Dragostea a devenit una dintre cele mai rare experiente.
Cati dintre noi mai simt Craciunul asa cum il simteam cand eram doar copii? V-ati intrebat vreodata unde se ascunde copilul din noi, acel copil ce-am fost odata? Mai suntem careva atenti si disponibili nevoilor copilului din fiecare dintre noi? Acel copil ce-a asteptat atat, ca noi sa crestem si sa putem sa-l auzim, sa-l aparam si sa-l iubim...
Iubiti Craciunul acesta...Incepeti prin a va iubi pe voi si continuati prin a declara iubire oamenilor din-prejurul vostru...Primiti si oferiti iubire tuturor celor ce inseamna ceva pentru voi...ca-s buni sau rai...ca-s importanti sau doar de umplutura, ca-s actuali sau ca sunt vechi. Chiar si celor ce va enerveaza cateodata sau mai des, pentru ca si ei sunt importanti (nu ar trebui sa ne lasam enervati decat de persoanele cu adevarat importante din viata noastra!), sefilor absurzi, rudelor cicalitoare, vecinilor obositori, neamurilor nedrepte, colegilor nesuferiti, prietenilor nerecunoscatori, fostilor iubiti neportiviti, tuturor acelora care inseamna ceva pentru noi...cu care rezonam pozitiv sau negativ. Iertarea este poate cea mai profunda forma de iubire. Nici nu aveti idee ce cadou minunat va oferiti! Poate cel mai valoros cadou din viata voastra!
Sper sa va intalniti cu Mosu’ anul acesta...cu adevarat! Pentru ca doar acesta este Mosu’ cel adevarat...restul sunt fake-uri comerciale, cu barbi de vata si saci umpluti cu ambalaje goale! Si s-ascultati in pace si colinde...sunt exclusiv despre dragoste! Si despre voi, despre fiecare-n parte!


Sfatul psihoterapeutului:

Ca un om sa iubeasca un altul cu adevarat este probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un simple preludii…. Iubirea este un imbold catre desavarsire, catre perfectiune, si singurul mod pentru a dobandi un echilibrului interior. Nu putem trai fara iubire.
Craciunul ne aduce in prim plan toate aceste sentimente, dar acelasi Craciun cerne si persoane care resimt din plin tristete si singutatate. Craciunul este un moment al bilantului, un moment al evaluarii, al privirii de ansamblu. Cateodata depresia este o stare fireasca in aceste momente, tocmai pentru ca suntem fortati de imprejurari sa ne constientizam lipsurile, in speta, cele ce tin de emotional. Craciunul este al lui Mos Craciun. Depresia este starea in care Mos Craciun nu exista. Si cea mai rea este starea depresiva ce ne cuprinde cand ne dam seama ca ne lipseste dragostea...de orice fel, fie ca-i dragoste de sange, sau dragoste romantica, ca e platonica sau pasionala, ca e de sine sau fata de divinitate, lipsa iubirii ne ucide. Dati-va voie sa iubiti de acest Craciun...Permiteti-va sa investiti emotional in oamenii de langa voi...Eliberati-va si transformati fiecare dimineata ce va sa vina intr-una de Ajun de Craciun, plina de dragoste si liniste si bucurie!

EMISIUNE PRO TV

EMISIUNE PRO TV

EMISIUNE PRO TV

A.D.H.D.

D-l Goe zilelor noastre- copilul cu ADHD

La putin timp dupa 15 septembrie, dupa lunga vacanta de vara, copilul meu a inceput razboiul impotriva scolii, a temelor si-a responsabilitatilor de orice fel...Greu, foarte greu a demarat anul acesta scolar...Iar psiholoaga scolii a decis – Deficit de atentie si tulburare hiperkinetica. Ce-am facut? In prima faza, bineinteles ca am intors internetul pe toate fetele, in cautarea acestui subiect. Si atunci cand iti intra o idee in minte, devine foarte usor sa gasesti indicii pentru a o crede. Si astfel am adjudecat...Copilul meu are ADHD. Semnele pe care eu le-am urmarit si le-am recunoscut, o parte dintre ele si la piticul meu au fost:
* Ignora detaliile* Greseste frecvent din neglijenta* Isi mentine cu greutate concentrarea la activitati sau la joaca* Pare sa nu asculte cand cineva i se adreseaza direct* Nu respecta instructiunile si regulile in general. De fapt are probleme in a intelege regulile* Nu termina ce-a inceput* Are dificultati in a-si organiza sarcinile si activitatile* Pierde sau nu stie unde sunt lucrurile de care are nevoie* Este distras de activitati exterioare celei asupra careia ar fi trebuit sa se concentreze* Uita foarte repede ce trebuia sa faca* Se agita/misca in continuu. Nu poate sta locului pe scaun.* Vorbeste excesiv* Raspunde inainte de-a asculta intrebarea pana la capat. Intrerupe si deranjeaza alte persoane* Are dificultati in a-si astepta randul.
Este tot atat de adevarat ca multe din cele de mai sus provin din faptul ca un copil nu reuseste intotdeauna sa inteleaga regulile. Nu este proasta crestere, asa cum ar putea crede cineva din exterior. Pur si simplu nu intelege de ce sa-si astepte randul la o coada, de ce trebuie sa astepte ca altii sa termine de vorbit si de abia apoi sa spuna si el ce are de spus, nu se poate concentra la joaca si pentru ca nu intelege de ce sa respecte regulile jocului. Lucrurile astea se invata in timp, unii mai repede, altii mai catinel, catinel...important este sa le invete pana la urma!
Totusi, copilul meu nu respecta regulile jocurilor. In orice joc sau concurs nu suporta sa piarda. Are o reactie exagerata ori de cate ori iese pe locul doi. Incearca sa pacalesca si sa ajusteze rezultatul in favoarea lui. Isi argumenteaza bogat incercarea de frauda. Vorbeste mai tot timpul exagerat de mult. Nu o face in fata oricui ci doar cu persoanele cu care se simte in siguranta. Te omoara efectiv cu intrebarile. Practic nu reusesti sa duci o idee la capat pentru ca te intrerupe frecvent ca sa te intrebe “ce este ….”, “de ce…”, “dar cum a facut…” si orice alte intrebari care va vin in minte. Manifesta cateodata lipsa de incredere. Cand incercam in mod expres sa invatam ceva (nu prin joaca) de multe ori imi spune “nu voi reusi asta niciodata”. Totodata, reuseste performante neatinse de majoritate. La un moment dat era singurul din grupa lui de gradi care avea probleme in a ordona cifrele de la 6 la 10, cu toate ca mai inainte imi numarase (mecanic, evident) de multe ori de la 1 la 10. In acelasi timp era singurul copil din grupa mare, din intreaga gradinita, selectionat pentru un concurs de poezie. Si nu doar recita frumos, cu talent, dar pe de rost poeziile. Putea sa si explice ce se intampla in poeziile respective, chiar daca uneori nu erau tocmai usoare pentru varsta lui. Ocupa locul fruntas la desen, impreuna cu doua fetite. Facea cu mare usurinta desenele cu forme geometrice ce trebuiau umplute cu n gargarite sau alte bazdaganii din astea. Concluzia mea - deficit de atentie pe lucrurile care nu-i plac. Intreaba frecvent cand mergem cu masina - de ce nu faci cutare, de ce nu o iei pe nu stiu unde, si daca nu te vede politia ce poate sa-ti faca, si cum ii deranjezi pe ceilalti participanti la trafic, dar pot sa te ocoleasca etc. La polul opus si in contradictie si cu ceea ce este mai sus, imi arata limitatoarele de viteza de 60km din oras si-mi spune frecvent: aici poti sa mergi cu 60km/h. Uneori nu poate sta intr-un loc. Bineinteles, in mod special atunci cand activitatile nu-i plac dar si atunci cand este foarte exaltat de o activitate placuta. De exemplu, cand am inceput sa jucam rummy, nu reusea sa stea nici un moment linistit pe scaun. Chiar a si cazut cu tot cu scaunelul. La polul opus, ceva imi spune ca n-are cum sa aiba hiperactivitate. Copilul meu poate sa stea ore intregi nemiscat daca ii citesc povesti, daca ii povestesc ceva inventat sau de prin tineretile mele sau daca ii explic despre niste lucruri care-l intereseaza foarte mult. Poate sa-ntepeneasca langa mine daca ii explic felul cum au ajuns astronautii in spatiu, cum se misca ei pe acolo si tot restul. Asta e doar un exemplu, poate fi si altceva, nu doar astronauti. Si in afara de faptul ca vorbeste exagerat de mult, vorbeste si foarte tare. Si nu, nu are probleme cu auzul. Uneori uita repede ce avea de facut. Si cel mai des isi pierde lucrurile... zilnic vine fara un creion sau fara sapca, dar niciodata nu-si pierde jucariile preferate.
Copilului meu ii place sa topaie, sa sara, sa faca boacane şi să-şi surprinda mereu parinţii si profesorii cu cate o traznaie. În urma cu 30 de ani s-ar fi spus despre el ca este un copil neastamparat sau prost educat, neglijat de parinţi ori pur şi simplu un copil-problema. Astazi, medicii au dat altă nume acestui tip de comportament. Se numeste deficit de atenţie cu hiperkinezie: ADHD. Come on…Copiii sunt hiperactivi, se joaca, sunt mai puţini atenti la parinti şi la educatori, asta nu înseamnă că sunt adhd-isti! Unde naiba era boala asta acum 20 de ani când eram eu copil? A venit asa, dintr-o data, pentru ca parintii sunt creduli si vor ca ai lor copii sa fie, cumva la moda, denumiti adhd-isti!
Si-am sa va spun si finalul acestei povesti, recunoscand ca in urma testelor efectuate la “Spitalul Obregia” am rasuflat cu totii usurati. Baietelul nostru NU are ADHD! Partile din comportamenul lui pe care le-am considerat ca fiind posibile simptome, sunt cauzate de evenimente de zi cu zi si pot fi usor indepartate. Se incadreaza in normalul varstei si sunt doar moduri originale sau nu, de a atrage intr-un fel atentia!

Sfatul psihoterapeutului:

ADHD ( Attention Deficit Hyperactivity Disorder) inseamnă Deficit de Atentie / Tulburarek Hiperkinetica şi este una dintre cele mai frecvente afectiuni comportamentale intalnite la copii si adolescenti. Studiile arata ca un procent de 5% din copiii de varsta scolara prezinta simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasa de 30).ADHD debuteaza în copilarie si poate persista si la varsta adulta. Desi la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu inaintarea în varsta, in jur de 60% pot prezenta simptome si la varsta adulta. ADHD afecteaza sexul masculin mai mult decat pe cel feminin. Raportul baieti:fete este 4:1. Conform studiilor, fara tratament, 30% dintre cei care sufera de ADHD merg catre delincventa juvenila. Daca nu au inteligenta superioara, o familie care sa-i sustina, daca parintii sunt someri, daca nu au suportul educational si material, ajung sa comita infractiuni.Un copil cu ADHD care nu este diagnosticat si tratat la timp se va confrunta cu multe probleme acasa si in societate.“ Din cauza comportamentului la scoală va fi izolat de grup, va fi respins de colegi. Profesorul il va certa pentru ca nu e atent. Acasa, simtindu-se ei insisi vinovati, parintii isi vor revarsa si ei angoasele pe copil. Cu timpul, atat situatia de la scoala, cat si cea de acasa vor inrautati simptomele, iar in lipsa tratamentului, copiii cu ADHD devin si mai agresivi, dezvoltand comportamente antisocialeCea mai eficace modalitate de interventie in ADHD este abordarea multidisciplinara: medicala, psihologica si educationala, in care sunt implicati parintii, profesorii, psihologul si medicul specialist in psihiatria copilului si adolescentului. Pentru copiii de pana in 6 ani, expectiva vigilenta este atitudinea cea mai potrivita la aceasta grupa de varsta, deoarece limita dintre comportamentul normal si simptomele de AHD este foarte greu de stabilit. Daca parintii observa comportamente indezirabile si daca dupa o perioada de 6 luni in care au incercat sa modifice problemele comportamentale ale copilului, nu au reusit sa le imbunatateasca sau sa le rezolve, se vor adresa specialistului pentru evaluare comportamentala si eventual tratament. Copiii hiperkinetici nu pot urmari instructiunile in desfasurarea unei sarcini iar atentia le va fi usor distrasa de stimuli exteriori. Prin rabdare, perseverenta si creativitate parintelui poate fi extrem de util in dobandirea abilitatilor necesare realizarii unei sarcini. In cazul copilului prescolar terapia comportamentala va fi preferata in incercarea de a tine sub control comportamentul si de evita tratamentul medicamentos la o varsta prea frageda. Daca insa terapia comportamentala nu va fi eficienta in controlul simptomelor se va trece la medicatie psihostimulenta.
Pentru perioada scolii primare si gimnaziale expectativa nu este indicata. Daca problemele de relationare ale copilului sunt constatate atat de familie cat si la nivel scolar, unde acesta prezinta performante academice slabe, se recomanda sfatul specialistului si inceperea tratamentului psihologic si medicamentos.
Consilierea psihologica a copilului cu ADHD si a adultilor din familia acestuia este foarte utila in identificarea problemelor comportamentale datorate simptomelor hiperactivitatii si in gasirea unor strategii de rezolvare ale acestora. De asemenea, este eficienta in rezolvarea starii de frustrare si depasirii situatiilor stresante.Interventiile comportamentale pot fi utile si in abordarea terapeutica a anxietatii si tulburarii de opozitionism provocator, frecvente la unii copiii cu ADHD.
Adesea, cei care identifica si semnaleaza simptomele ADHD sunt profesorii, deoarece cerintele stricte ale mediul scolar scot in evidenta dificultatile copiilor de a sta linistiti in banca, de a fi atenti la ora, de a raspunde cerintelor educationale si de respecta regulile clasei. Modificarile la nivel educational implica adaptarea mediului clasei (copiii cu ADHD trebuie asezati in primele banci), a instrumentelor de lucru si a sarcinilor de lucru, adaptarea curriculei si a modalitatii de predare. Impreuna cu specialistul se vor fixa obiective educationale si vocationale realiste.
Personal insa, sunt de parere ca acesta tulburare neurologica NU este corect diagnosticata la noi in tara, ca mult prea multi medici se reped dupa o singura examinare a copilului sa puna un diagnostic si sa prescrie tratament medicamentos. A devenit cumva o "moda" ca oricarui copil mai neastamparat sa i se tranteasca acest verdict.Acesti copii ar trebui testati o perioada de minim 2-3 luni, cu vizite periodice la un psiholog si un neuropshihiatru, facute toate testele relevante atat medicale cat si psihologice inainte de a accepta acest diagnostic. Parca totusi se face exces de diagnostice. Copiii nu mai sunt ca pe vremuri…” spun adesea bunicile acestora, comparandu-si nepotii cu proprii lor fii cand erau la varsta copilariei. E clar, copiii de azi sunt mai destepti, mai nerabdatori, mai neastanparati… Dar copilul dvs. chiar este bolnav de aceasta bizara afectiune? Intotdeauna o mama stie in sufletul ei cand e ceva in neregula cu copilul ei, si atunci ea trebuie sa verifice, insa sa o faca temeinic si cu cap, nu dupa gura lumii.

DESPARTIREA

“Nu plange ca s-a terminat, zambeste ca s-a intamplat!!”!



Toamna asta toata lumea se desparte. In jurul meu, tot mai multe cupluri, mai vechi sau mai noi, se destrama…Si asta n-ar fi chiar o tragedie, dar abea acum incepe adevarata suferinta! Cupluri disfunctionale sau cupluri solide, relatii consumate demult sau relatii aparent sanatoase, toate sfarsesc in acelasi deznodamant amar...durere!
De ce doare despartirea? Fiindca organismul uman e prevazut pentru conservare. Despartire provoaca o grava anemie sufleteasca, ne scoate dintr-un patern aparent confortabil, ne dezechilibreaza si ne trezeste la realitate. Si atunci doare. Femeile raman complet confuze in urma unei despartiri. Unele sunt calme si sigure pe ele, intelegand ca toate lucrurile se intampla la momentul oportun…altele se prabusesc intr-o depresie acuta bazata pe stima de sine – zero absolut, altele cauta bezmetic afectiune temporara in barbati complet nepotiviti, iar altele se cufunda in munca, proiecte si probleme de familie..doar pentru a fugi de inevitabila singuratate. Cred eu ca inerentele concluziile post-despartire impart femeile in doua mari categorii, cel putin pentru un timp: “nu mai vreau sa aud never ever de barbati” vs “vreau sa ma indragostesc!... repede, de oricine si oricum, numai singura sa nu fiu”
Prietenei mele, despartirea i-a cauzat o fuga alarmanta de idei: daca dimineata vrea sa cunoasca un barbat care sa-i ofere afectiunea pe care ea o merita cu varf si indesat, la pranz doreste sa castreze intreaga rasa masculina, indiferent ca-i om sau caine si seara se blameaza si se culpabilizeaza pentru tot ce nu a mers intre ei. Iar noaptea e dezatru: viata nu merita traita fara el!
Despartirea doare, singuratatea este apasatoare insa acestea ar trebui sa ne fie lectii de viata. Dincolo de acest moment al rupturii pare sa fie doar neantul, ceata unui viitor incert in care nu te poti vedea si ale carui evenimente nu le poti prefigura. Dincolo de acest moment esti doar tu, inconjurat(a) de singuratate, de tristete, de deznadejde. Dincolo de despartire e tortura fara limite a unei contorsionari sufletesti din care nu stii cum iti vei reveni. Crezi ca s-a terminat, dar in realitate nimic nu se termina si sentimentele continua dincolo de ruptura, dincolo de durere, dincolo de despartire. Nimic nu-i pentru totdeauna...nici macar suferinta!
De cate ori am experimentat fiecare dintre noi acest moment dureros al despartirii? De multe ori si de fiecare dată ne promitem să nu mai ajungem in astfel de situatie, sa nu ne mai doara, sa invatam ceva din asta. E straniu ca ne doare, pentru că despartirea survine tot timplul in urma unei importante disfunctionalitati. Nimeni nu se desparte de bine! Cu toate astea continuam sa suferim parca mai mult dupa despartire, nepercepand-o niciodata ca pe o adevarata vindecare.
Cat dureaza suferinta? In “Sex and the City”, Samantha impartea la doi timpul de durata al relatiei si obtinea timpul de vindecare. Habar n-am daca-i asa sau nu! Suferinta dureaza atat cat ne permitem si cat ii permitem noi!
Ce inseamna de fapt despartirea si cand anume se produce ea? Este momentul in care spui sau ti se spune “ ne despartim”, sau mult inainte, atunci cand totul a-nceput sa scartaie, cand am inceput sa ne complacem intr-o rutina calduta de dragul obisnuintei, cand am uitat sa mai primim si sa mai oferim? Despartirea apare cand persoana de langa noi nu mai este cea care ne implineste, cea care ne face fericiti. Paradoxal, despartirea ar trebui sa ne bucure, in primul rand pentru ca unul dintre noi a fost atat de matur incat sa stie ce isi doreste de la viata, si-apoi pentru ca orice despartire este intotdeauna un nou inceput! Despartirea este o decizie luata de oamenii maturi, o decizie care incheie cursul unei vieti si deschide alta.

Sfatul psihoterapeutului:

Despre despartiri se spun si se scriu multe, dar nici cea mai rationala si obiectiva afirmatie nu este capabila sa caracterizeze ceea ce simtim atunci cand suntem parasiti, decidem chiar noi sa punem capat unei relatii sau relatia se destrama sub ochii nostri, fara ca macar sa ne dam seama. O despartire nu e neaparat un sfarsit, ci inceputul unei noi etape din viata noastra - de cele mai multe ori o etapa mai interesanta si mai infloritoare. Dar asta depinde numai de felul in care privim problema. Din fericire, omul are puterea de a se adapta la nou si de a merge mai departe, chiar daca pe moment pare ca nimic nu mai are sens. Amintiti-va ca ne putem dezobisnui de orice daca depunem putin efort. Cu cat depasim mai repede momentul de suferinta, cu atat mai bine. Pentru iesirea cat mai rapida din criza, este necesar sa nu permitem gandurilor negative sa ne invadeze. Activitatea necontrolata a mintii (amestecul de ganduri negative) aduce daune mari energeticii organismului. Depresia nu este altceva, decat o stare a persoanelor cu energetica prabusita. Nu putem functiona echilibrat daca ne gandim neincetat la o persoana ce ne-a provocat suferinta. Nu putem fi fericiti daca focusam doar pe pierdere, daca ne complacem in statutul de victima, daca plangem neincetat dupa ”laptele varsat”. Cineva spunea ca iubirea este o doar boala, deci se vindeca.
Neplacut este ca o relatie frumoasa candva, ce i-a facut pe ambii parteneri fericiti nu se sfarseste aproape niciodata in aceeasi nota de intelegere. E o regula nesuferita care spune ca lucrurile bune se termina urat, neonorant, cu scandal si reprosuri cat mai dureroase. O despartire de comun acord, in care partenerii sa devina amici e un vis frumos. Dar vestea buna este ca putem trece peste o despartire, indiferent cat de urata este ea! Si chiar putem trece invingatoare! Chiar daca pe moment simtim ca nu ne vom vindeca niciodata. Chiar si cea mai sensibila dintre femei o poate face. Insa este obligatoriu sa ne propunem sa uitam si sa nu ne uitam inapoi. Da, e nevoie de timp pentru asta, avem dreptul la aceasta suferinta, cred in obligativitatea travaliului de doliu, se justifica depresia si gandurile negre, dar vine un moment cand trebuie sa lasam suferinta sa treaca, sa ne scuturam si sa privim inainte cu optimism. In rest... o prietena buna care sa ne fie alaturi, un nou look, curiozitate pentru ce va sa vina si o noua viata care ne asteapta. Oamenii se schimba, iar despartirile fac parte din cele mai educative lectii pe care le capatam de la viata. Orice pierdere are si un element pozitiv – intotdeauna pierdem pe o parte si castigam pe alta! Bucura-te de viata! Altfel, in timp ce tu esti trist(a), ea trece!