In cautarea jumatatii pierdute...mit sau realitate...
La inceput, potrivit unui mit al lui Aristotel relatat de Platon in “Banchetul”, nu exista decat un singur sex, fiinta fiind deopotriva si femeie si barbat. Ea era inzestrata cu doua sexe - cel feminin si cel masculin - la fel cum avea doua capete, patru brate si patru picioare. Era o faptura foate fericita si extrem de puternica. Gelosi, olimpienii i-au cerut lui Zeus sa o despice in doua. Asa s-au nascut doua fiinte deosebite - barbatul si femeia - fiecare avand un sigur sex. De atunci fiecare jumatate se afla intr-o continua cautare a unitatii pierdute, complacandu-se zi de zi intr-o nefericire justificata si visand la regasire. Sentimentul de dragoste este o aspiratie catre realizarea acestui vis, iar a fortiori actul sexual reprezinta tentativa extrema de a-l concretriza.
Desigur, nu-i deacat un mit (mitul androginului), dar oare de ce noi oamenii, deopotriva barbati sau femei , ne-am petrece intreaga viata cautand, daca nu am sti deja ce cautam?
Am facut o retrospectiva a scarii mele valorice in ceea ce-i priveste pe barbatii de care am fost interesata la un moment dat. Si de fiecare data, indragostita fiind, am trait senzatia ca mi-am intalnit jumatatea A fost straniu sa descopar cat de diferite au fost pereferintele mele de la o varsta la alta.
La 6 ani am fost atrasa de baietelul care a avut curajul sa deturneze traseul martisorului in caseta transparenta, varful de gama o ofertei ceausiste, de la destinatia unica - tovarasa educatoare - catre mine, lucru care m-a flatat nespus si mi-a creat satisfactii incomensurabile de care m-am bucurat fix o noapte. Pentru ca dis-de-dimineata, mama-sa s-a infiintat in poarta bunicii mele, cu o falca-n cer si una-n pamant cerand martisorul inapoi. Nu mi-am explicat niciodata cum a aflat doamna ca martisorul a fost deturnat...dar chiar daca l-am pierdut, satisfactia si stima de sine pentru marea reusita mi-au fost suficiente pentru a ma indragosti pentru prima oara-n viata mea.
Apoi pretentiile mi-au crescut...si astfel nu m-am putut indragosti decat de singurul baiat din scoala care avea video, blugi Zippo si caciula ruseasca de blana...semne distincte ale apartenentei la o familie de instariti. Aducea la scoala bomboane cubaneze, semn ca avea intrare la “Casa de comenzi”, si cateodata manca banane in pauza mare. Faceam parte din aceeasi “clasa sociala” – puteam sa-l creditez...indeplinea toate cerintele de moment.
Ceva mai tarziu am stiut ca m-am indragostit atunci cand l-am intalnit pe romantic...baiatul ce-mi scria poezii, si nu doar in Oracol, ma tinea de mana si-mi arata stelele, imi daruia flori si era tot ce-mi doream. Puteam sa jur ca-i jumatatea mea.
Prin clasa a IX a, importante erau trasaturile de lider de grup, drept urmare m-am indragostit de capitanul echipei de fotbal in jurul caruia gravitau toate fetiscanele de liceu. Si mai ocupa si postul mult ravnit de secretat U.T.C. Nu mai conta ca tasu-i muncitor la I.O.R, ca la bairam venea in trening ( si ala dat de club ), ca nu era nascut poet, iar de 1 martie, din instinct de conservare al banilor de buzunar, dezvolta un guturai care-l tinea departe de scoala.Chiar nu conta! Pentru ca-ndeplinea noile conditii.
Dupa, pe la 16 ani, prioritara era varsta... era musai ca alesu’ sa fie “barbat”, imi asigura nevoia mea de a epata, de a parea femeie, si drept urmare am devenit brusc interesata de un “nene” care avea matusalemica varsta de 26 de ani si.... cam atat.
La facultate iar mi s-au schimbat cerintele si alte trasaturi au devenit impotante in alegerea partenerului...si-n fruntea listei trona aspectul fizic al baiatului, muschii conturati, corpul sculptat, parul gelat, nelipsitii ochelari de soare chiar si-n discoteca. Nici n-a fost greu sa-l gasesc pe El de-atunci. E plina balta de astfel de pesti...e inflatie....!
Noroc ca nu m-a tinut mult, si iar lovita de fuga de idei, am constatat ca sunt atrasa de alta specie de mascul - “dictionarul ambulant”, baiatul care avea la el raspunsul tuturor intrebarilor mele, cel ce fusese preocupat de asimilarea culturii generale cu care sa ma cucereasca intr-o zi...in ziua in care eu, a nu stiu cata oara am simtit ca mi-am gasit jumatatea.
Nici asta n-a durat prea mult... ajungand la varsta cand instinctul matern dadea semne de incoltire, si odata cu nevoia de intemeiere a propriei familii a aparut o alta nevoie si implicit, o noua rasturnare a scarii valorice in alegerea partenerului: brusc m-am simtit atrasa de barbati protectori, responsabili, pe picioarele lor, maturi si independenti. Si m-am indragostit! Si am fost sigura ca o sa ma tina...devenisem femeie serioasa si stiam exact ce vroiam....Dar n-a fost sa fie....A nu stiu cata oara am realizat ca m-am inselat, ca jumatatea mea trebuie, ca si conditie sine-qua-non sa ma faca sa rad. O viata am si trebuie sa o rad! Si am plecat dupa un barbat cu un dezvoltat simt al umorului care ma facea fericita. Si parca eram mai sigura ca niciodata ca el este alesul....Si-am ras un timp, si a fost minunat, si-am implinit 30 de ani....si s-antamplat “ nacazu’ ” ...dinamica sexuala s-a modificat, mi-am descoperit sexualitatea si senzualitatea, m-am copt si am stiut ca jumatatea mea este acest barbat. Acest barbat ce m-a facut sa inteleg ca toata experienta
mea intr-ale sex-ului este egala cu zero...ca dragostea (fizica) te implineste ( gaina batrana face ciorba buna), ca m-as putea numi “virgina” pana azi, si c-am descoperit America!. A fost interesant sa constat cum imi creste acuitatea auditiva, si-mi aud hormonii cum tropaie chiar atunci cand doar pornesc agale la plimbare. Si am stiut ca doar acum sunt o femeie coapta...ca doar acum am inteles ce-i important, ca jumatatea mea este cu siguranta el.
De ce zambesti? Nu-ti vine sa ma crezi?
Sfatul psihoterapeutului:
Femeia este jumatatea infinita a barbatului!
Ai zice că noi, oamenii suntem făcuţi unul pentru altul, “îngeri cu o singură aripă care doar împreună pot să zboare”. Ai zice că unicul nostru scop pe lume e să ne căutăm jumătatea, geamănul de suflet, cel cu care ne armonizăm şi reuşim să trăim într-un echilibru perfect până la adânci bătrâneţi. Ai zice că dacă vrem cu adevărat reuşim să găsim limba comună, aceea în care înţelegem, chiar şi pe nerostite, tot ce e de înţeles. Dar lucrurile nu stau asa....Si asta din cauza singurii erori din Biblie si anume....noi oamenii nu suntem monogami ! Sunt doar cateva specii de vietuitoare in lume pe deplin monogame...le numeri pe degetele de la o mana si cu siguranta omul nu este una dintre ele.
Ce bine-ar fi…
Câte cărări nu am străbate, câte ierni nu am aştepta dacă ni s-ar putea garanta că într-adevar, odata gasita jumatatea vom fi cu adevarat si definitiv fericiti. Adevărul este însă altul... Dincolo de zilele îndrăgostirii, când ne închipuim că am ajuns la liman, vine si ziua când ne trezim goi între zidurile pe care singuri ni le-am ridicat, când nu ne mai recunoaştem în refrenele de la radio, când nu ne mai emoţionează micile amănunte care ne făceau candva unici… De-abia de-acolo începem greul, un nou război, o altă călătorie, dinspre noi – ca jumătatea de inimă ce bate la unison cu a celuilalt, înapoi spre Eu-l pe care l-am rătăcit... care s-a dizolvat în rutina cuplului, or in lacrimi de bucurie sau de furie, in transpiraţia disconfortului sau dimpotrivă, cea a plăcerii la îndemână, transformată în drept conjugal sau chiar datorie impusă.
Iubirea în sine nu reprezintă o relaţie ci doar suportul psihic, imperios necesar pentru ceea ce se poate construi acolo. Sunt iubiri năvalnice, care te consumă, care îţi înghit resursele dinspre interior în afară, empatii atât de fine încât ajungi să crezi că tu eşti celălalt şi celălalt e, într-adevăr, jumătatea ta. Dar ce te faci când jumătatea ta, în perfecţiunea ei, îşi dezvăluie imperfecţiunile?
Marea majoritate a cuplurilor se fac ca nu le pasa si creeaza (ca mecanisme de aparare) ritualuri noi… Dormim separat ca să ne putem odihni? Trăim împreună dar desenăm în spaţiul comun mici oaze intime: biroul-meu-în-care-mă-ascund-de-tine-dar-ţie-îţi-spun-ca-am-de-lucru, camera-ta-în-care-nu-se-fumează-niciodată, balconul-unde-nu-cresc-decât-plantele-mele, biblioteca-ta-de-la-mama, cutia-mea-cu-fotografii-vechi-care-pe-tine-nu-te-privesc, raftul-meu-din-şifonier-unde-nu-vreau-să-văd-nimic-cu-gaică, baia-ta-unde-cărţile-zac-pe-jos, garajul-la-care-eu-nu-am-acces. Si lista poate continua la nesfarsit. Si astfel se instaleaza “singuratatea in doi”, considerata de catre specialisti cea mai grea forma de singuratate si cu cel mai scump pret psihologic.
O alta categorie, mult mai rar intalnita o reprezinta vesnicii cautatori...Cei care reusesc sa se desprinda de obisnuinta unei relatii si nu o continua doar in virtutea inertiei... Osho are o teorie bine argumentata despre inutilitatea familiei si despre efectele considerabile ale compromisurilor de relatie asupra psihismului fiecarui membru al familiei ( fie el parinte sau copil ) Osho propune o solutie, zice el viabila, in a inlocui familia cu comuna. Aici oamenii ar ramane in relatii doar atat cat le este bine, copiii ar avea o multitudine de modele parentale de care ar beneficia in conturarea personalitatii, si implicit cabinetele psihoterapeutilor ar ramane goale. Deocamdata o solutie impracticabila chiar daca suna coerent.
Si ar mai fi si , “norocosii”, “alesii”, ”fericitii”, cei care datorita dobandirii echilibrului interior independent de alta persoana, nu mai resimnt vesnic nevoia cautarii acelei persoane care sa-i faca fericiti....Pentru ca fericirea este in noi, fericirea este o stare de spirit personala, si nu poate fi niciodata gasita in alta persoana. Pentru ca Fericirea este “calatoria” nu “destinatia” in sine. Deci a crede ca gasind jumatatea – ne vom gasi fericirea este un non-sens, un drum gresit, o utopie...
La inceput, potrivit unui mit al lui Aristotel relatat de Platon in “Banchetul”, nu exista decat un singur sex, fiinta fiind deopotriva si femeie si barbat. Ea era inzestrata cu doua sexe - cel feminin si cel masculin - la fel cum avea doua capete, patru brate si patru picioare. Era o faptura foate fericita si extrem de puternica. Gelosi, olimpienii i-au cerut lui Zeus sa o despice in doua. Asa s-au nascut doua fiinte deosebite - barbatul si femeia - fiecare avand un sigur sex. De atunci fiecare jumatate se afla intr-o continua cautare a unitatii pierdute, complacandu-se zi de zi intr-o nefericire justificata si visand la regasire. Sentimentul de dragoste este o aspiratie catre realizarea acestui vis, iar a fortiori actul sexual reprezinta tentativa extrema de a-l concretriza.
Desigur, nu-i deacat un mit (mitul androginului), dar oare de ce noi oamenii, deopotriva barbati sau femei , ne-am petrece intreaga viata cautand, daca nu am sti deja ce cautam?
Am facut o retrospectiva a scarii mele valorice in ceea ce-i priveste pe barbatii de care am fost interesata la un moment dat. Si de fiecare data, indragostita fiind, am trait senzatia ca mi-am intalnit jumatatea A fost straniu sa descopar cat de diferite au fost pereferintele mele de la o varsta la alta.
La 6 ani am fost atrasa de baietelul care a avut curajul sa deturneze traseul martisorului in caseta transparenta, varful de gama o ofertei ceausiste, de la destinatia unica - tovarasa educatoare - catre mine, lucru care m-a flatat nespus si mi-a creat satisfactii incomensurabile de care m-am bucurat fix o noapte. Pentru ca dis-de-dimineata, mama-sa s-a infiintat in poarta bunicii mele, cu o falca-n cer si una-n pamant cerand martisorul inapoi. Nu mi-am explicat niciodata cum a aflat doamna ca martisorul a fost deturnat...dar chiar daca l-am pierdut, satisfactia si stima de sine pentru marea reusita mi-au fost suficiente pentru a ma indragosti pentru prima oara-n viata mea.
Apoi pretentiile mi-au crescut...si astfel nu m-am putut indragosti decat de singurul baiat din scoala care avea video, blugi Zippo si caciula ruseasca de blana...semne distincte ale apartenentei la o familie de instariti. Aducea la scoala bomboane cubaneze, semn ca avea intrare la “Casa de comenzi”, si cateodata manca banane in pauza mare. Faceam parte din aceeasi “clasa sociala” – puteam sa-l creditez...indeplinea toate cerintele de moment.
Ceva mai tarziu am stiut ca m-am indragostit atunci cand l-am intalnit pe romantic...baiatul ce-mi scria poezii, si nu doar in Oracol, ma tinea de mana si-mi arata stelele, imi daruia flori si era tot ce-mi doream. Puteam sa jur ca-i jumatatea mea.
Prin clasa a IX a, importante erau trasaturile de lider de grup, drept urmare m-am indragostit de capitanul echipei de fotbal in jurul caruia gravitau toate fetiscanele de liceu. Si mai ocupa si postul mult ravnit de secretat U.T.C. Nu mai conta ca tasu-i muncitor la I.O.R, ca la bairam venea in trening ( si ala dat de club ), ca nu era nascut poet, iar de 1 martie, din instinct de conservare al banilor de buzunar, dezvolta un guturai care-l tinea departe de scoala.Chiar nu conta! Pentru ca-ndeplinea noile conditii.
Dupa, pe la 16 ani, prioritara era varsta... era musai ca alesu’ sa fie “barbat”, imi asigura nevoia mea de a epata, de a parea femeie, si drept urmare am devenit brusc interesata de un “nene” care avea matusalemica varsta de 26 de ani si.... cam atat.
La facultate iar mi s-au schimbat cerintele si alte trasaturi au devenit impotante in alegerea partenerului...si-n fruntea listei trona aspectul fizic al baiatului, muschii conturati, corpul sculptat, parul gelat, nelipsitii ochelari de soare chiar si-n discoteca. Nici n-a fost greu sa-l gasesc pe El de-atunci. E plina balta de astfel de pesti...e inflatie....!
Noroc ca nu m-a tinut mult, si iar lovita de fuga de idei, am constatat ca sunt atrasa de alta specie de mascul - “dictionarul ambulant”, baiatul care avea la el raspunsul tuturor intrebarilor mele, cel ce fusese preocupat de asimilarea culturii generale cu care sa ma cucereasca intr-o zi...in ziua in care eu, a nu stiu cata oara am simtit ca mi-am gasit jumatatea.
Nici asta n-a durat prea mult... ajungand la varsta cand instinctul matern dadea semne de incoltire, si odata cu nevoia de intemeiere a propriei familii a aparut o alta nevoie si implicit, o noua rasturnare a scarii valorice in alegerea partenerului: brusc m-am simtit atrasa de barbati protectori, responsabili, pe picioarele lor, maturi si independenti. Si m-am indragostit! Si am fost sigura ca o sa ma tina...devenisem femeie serioasa si stiam exact ce vroiam....Dar n-a fost sa fie....A nu stiu cata oara am realizat ca m-am inselat, ca jumatatea mea trebuie, ca si conditie sine-qua-non sa ma faca sa rad. O viata am si trebuie sa o rad! Si am plecat dupa un barbat cu un dezvoltat simt al umorului care ma facea fericita. Si parca eram mai sigura ca niciodata ca el este alesul....Si-am ras un timp, si a fost minunat, si-am implinit 30 de ani....si s-antamplat “ nacazu’ ” ...dinamica sexuala s-a modificat, mi-am descoperit sexualitatea si senzualitatea, m-am copt si am stiut ca jumatatea mea este acest barbat. Acest barbat ce m-a facut sa inteleg ca toata experienta
mea intr-ale sex-ului este egala cu zero...ca dragostea (fizica) te implineste ( gaina batrana face ciorba buna), ca m-as putea numi “virgina” pana azi, si c-am descoperit America!. A fost interesant sa constat cum imi creste acuitatea auditiva, si-mi aud hormonii cum tropaie chiar atunci cand doar pornesc agale la plimbare. Si am stiut ca doar acum sunt o femeie coapta...ca doar acum am inteles ce-i important, ca jumatatea mea este cu siguranta el.
De ce zambesti? Nu-ti vine sa ma crezi?
Sfatul psihoterapeutului:
Femeia este jumatatea infinita a barbatului!
Ai zice că noi, oamenii suntem făcuţi unul pentru altul, “îngeri cu o singură aripă care doar împreună pot să zboare”. Ai zice că unicul nostru scop pe lume e să ne căutăm jumătatea, geamănul de suflet, cel cu care ne armonizăm şi reuşim să trăim într-un echilibru perfect până la adânci bătrâneţi. Ai zice că dacă vrem cu adevărat reuşim să găsim limba comună, aceea în care înţelegem, chiar şi pe nerostite, tot ce e de înţeles. Dar lucrurile nu stau asa....Si asta din cauza singurii erori din Biblie si anume....noi oamenii nu suntem monogami ! Sunt doar cateva specii de vietuitoare in lume pe deplin monogame...le numeri pe degetele de la o mana si cu siguranta omul nu este una dintre ele.
Ce bine-ar fi…
Câte cărări nu am străbate, câte ierni nu am aştepta dacă ni s-ar putea garanta că într-adevar, odata gasita jumatatea vom fi cu adevarat si definitiv fericiti. Adevărul este însă altul... Dincolo de zilele îndrăgostirii, când ne închipuim că am ajuns la liman, vine si ziua când ne trezim goi între zidurile pe care singuri ni le-am ridicat, când nu ne mai recunoaştem în refrenele de la radio, când nu ne mai emoţionează micile amănunte care ne făceau candva unici… De-abia de-acolo începem greul, un nou război, o altă călătorie, dinspre noi – ca jumătatea de inimă ce bate la unison cu a celuilalt, înapoi spre Eu-l pe care l-am rătăcit... care s-a dizolvat în rutina cuplului, or in lacrimi de bucurie sau de furie, in transpiraţia disconfortului sau dimpotrivă, cea a plăcerii la îndemână, transformată în drept conjugal sau chiar datorie impusă.
Iubirea în sine nu reprezintă o relaţie ci doar suportul psihic, imperios necesar pentru ceea ce se poate construi acolo. Sunt iubiri năvalnice, care te consumă, care îţi înghit resursele dinspre interior în afară, empatii atât de fine încât ajungi să crezi că tu eşti celălalt şi celălalt e, într-adevăr, jumătatea ta. Dar ce te faci când jumătatea ta, în perfecţiunea ei, îşi dezvăluie imperfecţiunile?
Marea majoritate a cuplurilor se fac ca nu le pasa si creeaza (ca mecanisme de aparare) ritualuri noi… Dormim separat ca să ne putem odihni? Trăim împreună dar desenăm în spaţiul comun mici oaze intime: biroul-meu-în-care-mă-ascund-de-tine-dar-ţie-îţi-spun-ca-am-de-lucru, camera-ta-în-care-nu-se-fumează-niciodată, balconul-unde-nu-cresc-decât-plantele-mele, biblioteca-ta-de-la-mama, cutia-mea-cu-fotografii-vechi-care-pe-tine-nu-te-privesc, raftul-meu-din-şifonier-unde-nu-vreau-să-văd-nimic-cu-gaică, baia-ta-unde-cărţile-zac-pe-jos, garajul-la-care-eu-nu-am-acces. Si lista poate continua la nesfarsit. Si astfel se instaleaza “singuratatea in doi”, considerata de catre specialisti cea mai grea forma de singuratate si cu cel mai scump pret psihologic.
O alta categorie, mult mai rar intalnita o reprezinta vesnicii cautatori...Cei care reusesc sa se desprinda de obisnuinta unei relatii si nu o continua doar in virtutea inertiei... Osho are o teorie bine argumentata despre inutilitatea familiei si despre efectele considerabile ale compromisurilor de relatie asupra psihismului fiecarui membru al familiei ( fie el parinte sau copil ) Osho propune o solutie, zice el viabila, in a inlocui familia cu comuna. Aici oamenii ar ramane in relatii doar atat cat le este bine, copiii ar avea o multitudine de modele parentale de care ar beneficia in conturarea personalitatii, si implicit cabinetele psihoterapeutilor ar ramane goale. Deocamdata o solutie impracticabila chiar daca suna coerent.
Si ar mai fi si , “norocosii”, “alesii”, ”fericitii”, cei care datorita dobandirii echilibrului interior independent de alta persoana, nu mai resimnt vesnic nevoia cautarii acelei persoane care sa-i faca fericiti....Pentru ca fericirea este in noi, fericirea este o stare de spirit personala, si nu poate fi niciodata gasita in alta persoana. Pentru ca Fericirea este “calatoria” nu “destinatia” in sine. Deci a crede ca gasind jumatatea – ne vom gasi fericirea este un non-sens, un drum gresit, o utopie...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu