CASA DE PIATRA !!!

„IUBIRE BIBELOU DE PORTELAN ...” SAU „CASA DE PIATRA” ?!


O buna prietena de-a mea se marita.
Eu nu m-am gandit niciodata sa ma marit. A, sa NU ma marit da, m-am gandit de cateva ori.
In fond si la urma urmei, care este de fapt scopul casatoriei ? Care este adevaratul motiv al acestui demers ? Cu ce este mai buna, mai frumoasa, mai profunda o relatie „oficializata” la Primarie decat una care, fara sa tina cont de aceste detalii birocratice, isi urmeaza cursul pur si simplu ?
Ne place sa sustinem sus si tare, de fiecare data cand se iveste ocazia, ca iubirea nu tine cont de nimic dar, totusi, de la un moment dat, ne trezim manati de dorinta, uneori aproape incontrolabila, de a tine in mana „actul de proprietate” al iubirii celuilalt. Si, incetul cu incetul, ajungem sa credem, undeva in adancul fiintei, ca acea bucata de hartie ne va garanta neconditionat persoana si sentimentele celui de langa noi. Ajungem uneori chiar in punctul in care ii cerem imperios celuilalt, ca drept dovada a iubirii ce ne-o poarta, sa „oficializeze” relatia, sa o treaca negru pe alb pe o coala de hartie si sa o recunoasca raspicat si sec, cu un banal „DA”, in fata ofiterului starii civile.
Ne gandim, de cele mai multe ori nejustificat, ca celalalt ne apartine oricum trup si suflet si ca actul ( gestul) casatoriei n-ar fi decat o simpla formalitate. Ei bine, chiar este o formalitate. Dar la ce foloseste ea ? Cui foloseste ? Care este scopul ei ? De ce anume ne este atat de teama incat avem nevoie de o polita de asigurare sub forma certificatului de casatorie ?
Am intrebat cateva cupluri care hotarasera sa se casatoreasca si cateva cupluri deja casatorite de ce au facut acest pas. Am primit, inevitabil, raspunsuri de genul „Pentru ca ne iubim” sau „Pentru ca era timpul sa ...”. Am ramas complet nedumerita. Exista cumva o conventie internationala care spune ca atunci cand doi oameni se iubesc trebuie sa se casatoreasca ?! Sau exista vreuna prin care s-a stabilit ca un anumit moment dat reprezinta „timpul sa te casatoresti” ?! Eu una nu am auzit de asa ceva. Am auzit insa de nenumarate cupluri a caror iubire a murit, cu sau fara o agonie prealabila, la nu foarte multa vreme dupa „marele pas”. Si am mai auzit si de nenumarate cupluri care s-au iubit pana la adanci batraneti fara „certificatul constatator” al casatoriei in buzunar.
Va provoc asadar sa va ganditi si, eventual, sa-mi scrieti si mie, care sunt, de fapt, adevaratele motive ale casatoriei. Pentru ca eu am impresia ca iubirea nu este decat o „scuza”. Ea – iubirea – chiar nu are nevoie de aceste accesorii artificial create si care i se potrivesc la fel de bine ca un costum de scafandru unei mirese. Nu are nevoie nici de ofiterul plictisit al starii civile, nici de nasa coafata pompos, cu sclipici in par si cu rochie cu paiete, nici de grauntele de orez aruncate fara mila in capul invitatilor si nici de papusica kitsch, asezata cu picioarele desfacute intr-un gest obscen, pe capota masinii celei mai instarite rubedenii.
Cred ca actul in sine – nunta – se justifica daca o faci de dragul de a te imbraca in mireasa si de a petrece alaturi de prieteni. Si, adevarul este ca, initial, cam majoritatea cuplurilor chiar asa isi planifica sa o faca. Dar, stupoare ! Te trezesi ca, din ceea ce trebuia sa fie cea mai frumoasa zi a vietii tale, ziua nuntii se transforma intr-o nebunie generatoare de nervi si frustrari. Ba ca nu ai reusit sa-ti iei rochia pe care o visai inca din adolescenta pentru ca a trebuit sa inchiriezi un restaurant mult prea mare pentru posibilitatile tale doar ca sa poata incapea toate „obligatiile”. Ba ca socrii mari (sau mici) sunt nemultumiti de aranjamentele florale si stramba din nas la meniu. Ba ca te strang pantofii de-ti vine sa plangi dar, deh, trebuie sa induri si sa „faci frumos” ca nu se cade altfel. Ca sa nu mai spun ca sunt foarte multi cei care se imbolnavesc de nervi la final cand constata ca, din celebrul „dar”, nu s-au strans atat de multi bani incat sa-si cumpere casa, masina si sa-si faca si luna de miere in Maldive asa cum isi inchipuisera ei ca se va intampla atunci cand au hotarat sa invite, in locul prietenilor din copilarie, diversi „semi-cunoscuti” potenti financiar.
Revin deci si intreb: care este de fapt scopul acestui act ?




SFATUL PSIHOTERAPEUTULUI:
Rata divorturilor creste alarmant de la un an la altul si, chiar daca avocatii sunt si ei oameni si trebuie sa traiasca, haideti sa nu-i lasam sa se hraneasca din „resturile” iubirilor noastre sfasiate.
Haideti sa ne gandim cu totii un pic mai bine inainte de a face acest pas tocmai pentru a nu ingrosa si mai mult randurile celor care „atarna” pe bancile mizere de pe holurile tribunalelor in asteptarea „verdictului”. Haideti sa incercam sa ne scutim de situatiile penibile in care se ajunge cand trebuie sa imparti „vesela de la mama”, CD-urile, cartile si „mobila stil” primita cadou de nunta de la „matusa Tamara”. Si, mai presus de toate, haideti sa incercam sa ne crutam copiii si sa nu-i facem sa suporte consecintele unei decizii luate la vremea cand ei nu erau decat visul frumos al unor oameni care credeau ca se iubesc.
Decizia de a-ti petrece tot restul zilelor alaturi de aceeasi persoana este una care necesita mult curaj (constient sau inconstient), mai ales in conditiile in care, se pare, fiinta umana nu este tocmai cea mai monogama vietuitoare cunoscuta. De aceea cred ca aceasta decizie trebuie luata in absoluta cunostinta de cauza si tinand cont de cat mai multe dintre variabilele ce pot interveni pe parcurs. Ar trebui, de exemplu, sa va ganditi ce altceva va atrage la celalalt in afara de fizicul sau „ravisant”, de performantele sexuale sau de contul „indecent” de plin. Conform unor cercetari de data destul de recenta se pare ca iubirea, „dragostea nebuna”, nu dureaza decat trei ani. Ar fi deci bine ca, inainte sa juram credinta vesnica, sa ne gandim ce va ramane sa umple golul lasat de disparitia iubirii pasionale de la inceput. Ar fi bine ca decizia de a ne casatori sa fie luata cu toata maturitatea de care dispunem la momentul respectiv si gandindu-ne ce, cat si pentru cat timp putem oferi si primi in cuplu. Cred ca ar trebui sa incercam sa vedem dincolo de insistentele mamei, care crede ca „ar cam trebui sa-ti faci si tu un rost, mama !”, dincolo de „farmecul inceputului” cand totul pare roz, minunat, vesnic si indestructibil. Si, mai ales, cred ca ar trebui sa incercam sa convietuim, macar o vreme, in acelasi spatiu cu alesul/aleasa. Nu este intotdeauna placut sa constati ca ea nu este tocmai printesa din poveste si ca, din cand in cand, te poate aduce in pragul atacului de cord aparand prin casa in pijamale, necoafata, transpirata si cu cearcanele cat casa. Sau ca el nu este tocmai Brad Pitt atunci cand se lafaie in fata televizorului in chiloti, cu o sticla de bere in mana si cu „burtica” la vedere. Si asta ca sa fiu „finuta” si sa nu intru in detalii sau sa abordez probleme mult mai grave.
Cam atat pentru astazi. O sa inchei cu o rugaminte adresata voua: ganditi-va bine inainte de a face „pasul”! Nu-l faceti doar pentru ca „asa trebuie”.

FEMEIA DE 30 DE ANI

Femeia lui Balzac....


Citeam deunazi un articol despre necesitatea infiintarii unui canal tv intitulat- Human Planet. Daca privim retrospectiv, ne dam seama ca avem mai multe informatii despre nu stiu ce rasa de cimpanzei pitici decat despre nevoile sexuale ale femeii de 30 de ani, de exemplu. Stiu mai multe despre viata ursului panda decat despre frustrarile si necesetatile psihologice ale sotului meu. Am fost instruiti de canalele media, de ce anume are nevoie crocodilul african pentru a putea trai fericit, dar nu stiu ce-l face pe copilul meu fericit. Stiu cum reactioneaza balena alba la incalzirea globala, dar nu stiu nici macar cum il cheama pe vecinul de la doi. Sunt din ce in ce mai putine documentare despre oameni. Si atentie, nu reportaje plicticoase despre oamenii pitoresti ai tarii. Se aloca fonduri imense salvarii unor specii de animale pe cale de disparitie, in timp ce mai mult de o treime din populatia globului traieste in foame si mizerie. Iar o mare parte din restul, traiesc de pe o zi pe alta fara a fi nici pe departe fericiti. Fara sa se cunoasca, fara macar sa stie macar cine sunt...
Am 30 de ani...varsta de care mi-a fost frica inca de cand aveam 18. Se vorbeste de “criza femeii de 30 de ani” ca despre un obstacol dificil si obligatoriu. Mi-a fost realmente teama de cifra asta, poate si pentru faptul ca, la 18 ani “o frunzaream” intr-o gasca de fete de 30, care nu aveau nici un D-zeu...seara de seara pierdeam timpul cu tot felul de activitati meschine, de la flirturi ieftine, dar care tineau loc de confirmare a feminitatii , pana la nopti pierdute in cluburi degeaba, de la schimburi de toale prin rotatie ( bluza ei, cu fusta mea si cizmele alteia-asta seara ) pana la plecari inopinante, cand se crapa de ziua, direct din discoteca, catre mare sau catre munte, in functie de inspiratia contextuala. Si frica venea din perspectiva altor 12 ani de continuitate...Mi-am jurat sa nu am aceleasi preocupari la 30 de ani...Mi-am jurat sa nu fiu ca ele...si n-am fost. La 24 am cunoscut un barbat care indeplinea toate cerintele pentru un sot dedicat si un tata responsabil. La 25 am nascut primul copil – o fetita. Timp de un an am fost cea mai fericita...Rar, cand ma vedeam cu fetele-chochetele, aranjate, machiate, imbracate, etalandu-si colectia de posete, ma navalea un sentiment de superioritate nemasurabila, chiar daca aratam ca ratusca cea urata, imbracata cu hainele de cel putin doi ani vechime, pe care le percepeam ca noi, si ca pe o victorie ca am reincaput in ele. Copilul ma implinise, ma salvase de obsesia “crizei de 30”, ma echilibrase.
Nu am trait criza existentiala de la 30 , cel putin nu cea despre care am fost prevenita. Traiesc o alta criza, de care nimeni nu mi-a spus...Nu am devenit femeia care nu-mi doream sa fiu, in schimb am devenit o alta femeie. AM DEVENIT FEMEIE ! Chiar daca toata scara mea valorica este up-side-down, o caruta de situatii despre care am crezut si chiar am verbalizat ca “Eu niciodata” au devenit prioritati ( am inteles pe pielea mea expresia uzitata mult prea des: never say never) , chiar daca in fiecare zi imi descopar sexualitatea si senzualitatea, si constientizez faptul ca zece ani doar m-am facut ca fac dragoste, convinsa fiind ca-s chiar experta, nu pot decat sa ma bucur de criza existentiala pe care o traversaz. Nimeni nu mi-a spus ca la 30 e ani, dinamica sexuala a femeii se schimba radical. Nimeni nu mi-a spus ca ajungand la ” venerabila varsta” , n-am sa ma dau la schimb pe sapte de 20 de ani. Nimeni nu mi-a spus ca nu trebuie sa te temi de 30 de ani, ci sa-i astepti cu nerabdare. Nu stiu nimic din ce credeam ca stiu, nu cred nimic din ce juram ca trebuie, nu vreau nimic din ce stiam ca-i musai, stiu doar ca brusc, nu mai sunt deloc cea din Buletinul de Identitate pe care-l port zilnic in portofel.
Sunt fericita cu noua mea identitate, si incercam sa ne-nprietenim. Si poate am sa-mi schimb si Buletinul Am 30 de ani si mi-e bine...



SFATUL PSIHOTERAPEUTULUI


El, Honore de Balzac, s-ar rasuci in mormant daca ar stii ca ne-a trebuit mai bine de un secol jumatate ca in sfarsit, femeia de 30 de ani sa incepa sa-si constientizeze si sa-si respecte valoarea. “Femeia este ca timpul, eterna, proaspata, frumoasa, este perpetuarea speciei, mentinerea vietii - deci nu are varsta ci doar exista, avand cea mai frumoasa sarcina din Univers.”
Si de abia azi, femeia mileniului III descopera incet, dar sigur, si cealalta sarcina a ei, la fel de importanta – cautarea fericirii personale, a echilibrului interior, independent de statutul de mama, sotie, fiica, etc.
30 de ani – o varsta considerata in alte timpuri si de alte spatii de civilizatie si cultura, o varsta critica. Sunt femei care la varsta asta se confrunta cu prima menstruatie a fiicei, altele care acum alapteaza pentru prima data, altele care isi propun sa ramana insarcinate – poate la anu’, insa toate stiu ca incepand de acum se pot numi cu adevarat femei...Scara valorica a acestora se schimba radical, dinamica sexuala se modifica semnificativ. Satisfactia sexuala devine o prioritate, nevoia de confirmare a senzualitatii si sexualitatii creste exponential, respectul fata de propria persoana se contureaza, nevoile adevarate, proprii sunt constientizate si implinite in detrimentul nevoilor-masca etice, morale, educationale care au fost in prim plan pana acum.
Este perioada in care se delimiteaza cu usurinta de ceea nu-i place pentru ca nu mai este bantuita de ambitia de “a valora”, impresiona, castiga. Stie cum corpul ei vibreaza la fiecare atingere la fel de bine cum stie cum va reactiona in diverse situatii, cum se comporta cand are “toane” sau cand vrea ceva de la cei din jur. O femeie la aceasta varsta, simte perioada de ovulatie, fara a face “calcule matematico-calendaristice”, doar pentru ca devine constienta de senzualitatea ei care se manifesta din plin in aceasta perioada. O femeie la 30 de ani, stie ca in urma unui act sexual ea este cea castigata, intelege ca ea e cea care decide si alege partenerul, incepe sa simta ca mai degraba ea foloseste partenerul decat acesta se foloseste de ea.
Femeia isi recastiga superioritatea in competitia mult mediatizata dintre ea si barbat. Actiunile sale au finalitatea dorita, are mai multa incredere in ea, si “falsurile” nu o mai incanta...
Daca la 20 de ani experimentezi, testezi, “gusti” din ceea ce crezi ca iti place, la 30 de ani nu mai pierzi timpul si iti iei de pe raftul vietii exact ceea ce ai nevoie si-ti place.. Nu te mai intrebi ce-i place acestui barbat la mine? ci “Ce vreau eu de la barbatul din fata mea?”.
Vreau sa va provoc si sa va ganditi la lipsa de inhibitii, la beneficiile partenerilor stabili, la bucuriile si dificultatile vietii mature, la fascinanta lume a maternitatii. Vreau ca in preajma varstei de 30 sa va faceti bilantul realizarilor, a lectiilor invatate de la viata, vreau sa va ganditi la timpul si atentia pe care meritati sa v-o acordati, la pasiuni si la fascinanta lume interioara a femeii de 30 de ani, trecuta deja prin aventuri, implinita, sigura pe ea, puternica si frumoasa...

PROMISIUNI

De la 1 ianuarie.....nu acum !





Ca in fiecare decembre,mi-am propus ca de la-ntai ianuarie sa initiez marea schimbare, imperios necesara…”De la 1 ianuarie NU mai fumez!…..De la 1 ianuarie NU mai mananc!….De la 1 ianuarie NU ma mai inchin zeului Gucci!…dar mai ales de la 1 ianuarie, neam de neamul meu de femeie emancipata profesional, sexual si mai ales “bucataristic” (si nu fake-uri comandate pe sestache la restaurantul din colt, rasturnate din plasticele de unica, in portelanurile de Limoge) ,n-o sa mai bazaie dupa EL! ”A promise it’s a promise….!



M-am pomenit in 2008. Nu stiu cum am ajuns azi. Am fost asa preocupata sa traiesc Sarbatorile….sa fac cumparaturi in nestire….sa ma preocup de vestimentatia de Revelion…sa fac caltabos si piftie…sa dau si sa primesc SMS-uri impersonale, pline de cuvinte intr-o limba de lemn…sa cumpar cadouri inutile , dar al caror ambalaj costa de multe ori mai mult decat continutul…sa impodobesc un brad artificial in alb si negru, dupa trend-ul de anul asta…sa ma prefac ca-s fericita…sa nu cumva sa uit ca-n miezul noptii dintre ani sa am bani la mine…Am fost preocupata ,chipurile, sa fiu mai buna…mai generoasa…mai implinita…!
Azi m-am trezit, dimineata. Sfarsit de ianuarie. Anul de la care am sperat atatea a inceput de ceva timp, fara sa ma intrebe sau fara macar sa simt…e frig afara…zapada a luat iar edilii pe nepregatite…traficul e paralizat…copilul este virusat,mucios si febril…programa scolara absolut nestructurata, ne chinuie pe toti membrii familiei in incercarea de a recupera vacanta, dar si relasul de di-naintea sarbatorilor…card-ul este gol…facturile au venit nejustificat de mult…organismul este daramat dupa alimentatia aberanta traditionala, iar EU…mai obosita si mai nefericita decat oricand….
Ce s-a ales din sarbatorile de altadata?
Ce s-a ales din tot noianul de promisiuni facute in decembre?

Fumez! Si mi-am gasit si scuza…fumez pentru ca-mi place sa fumez. E singurul meu viciu ( in afara shoppingului compulsiv de posete si pantofi, unde am pierdut demult controlul, dar nu numai ) ,si-apoi nici nu-mi doream sa ma las. Si tenul inca imi permite. Si-apoi fumez ca vreu…nu c-as fi dependenta…detin controlul si pot argumenta la o adica, e adevarat ca doar verbal, fumez si nici macar nu-mi amintesc cand am promis ca-am sa ma las.
Mananc aiurea…orice…oricum…oricat…Mananc de plictiseala. Mananc de inceput de an. Mananc ca-i iarna….Oricum o sa ajung la sala, candva, mai la primavera, sau poate de luni incolo. Am auzit la stiri ca nici nu se mai poarta silfidele…si J. Lo. si Byonce stau marturie cand se “misca” languros pe toate canalele de tv si-n in toate revistele mondene. Particip activ la “intoarcerea femeii rubensiene in preferintele barbatului mileniului III” si nu oricum, ci in calitate de trend-setterita pe plaiuri mioritice. Iar ca sa inchei apoteotic si ca sa inchid gura atat “prietenei” care se autoflageleaza cu vesnicul meniu ecologico-vegetarian, yoga si sala de trei ori pe saptamana, si sotului care-mi reproseaza-n gluma ca-s gulie-durdulie, ( spune-mi adevarul in gluma si eu n-am sa te cred) , va aduc la cunostinta ca un studiu facut In Suedia, a demonstrat ca 78% din barbati nu au stiut sa faca diferenta dintre celulita si vergeturi. So, sotule, celuluita mea de fapt iti place, dar inca nu stii!!! Deci, mananc si nu plang (inca)…mananc !
Cat despre shopping, e ianuarie, sunt reduceri, .reduceri mari, adevarate chilipiruri….numai un tampit nu cumpara acum, O sa-mi abandonez ”credinta” imediat ce intra colectiile de primavara-vara…jur! Operam doar o mica corectura in program. Si stii ceva? 1 martie nu suna chiar asa rau ! Primavara ne readuce la viata…este perioada ideala pentru a-ti pune-n practica promisiunile.
1 ianuarie este depasit…este un neadaptat …este chiar demodat…!





Sfatul psihoterapeutului




La intrebarea-“Cate mecanisme de aparare exista?”, Vaillant raspunde, nu fara un dram de umor: “Exista tot atatea aparari cat ne permit sa inventariem imaginatia, temeritatea sau usurinta cu care ne exprimam”.
Exista o lista, universal acceptata de 29 de mecanisme de aparare, care contine ,chiar in prima jumatate, trei dintre cele mai uzitate dintre acestea: (de)negarea, amanarea si rationalizarea si culmineaza cu umorul - cea mai inteleapta si complexa forma de autoaparare.
Mecanismele de aparare sunt de fapt ”esecurile” comportamentale contaminate de conflicte nerezolvate din trecut. Maturizarea este procesul care conduce catre deplina dezvoltare a unei persoane – ea atinge maturitatea cand gaseste un raspuns satisfacator nevoilor sale ( a nu se confunda cu pretextul, cu surogatul, cu argumentarea aparent logica, dar lipsita de continut) .
Putem spune ca o persoana matura are capacitatea de a-si identifica nevoile si dorintele, de a-si mobiliza energia pentru acestea, de a face alegeri in functie de valorile sale, de experienta,si de circumstantele de moment, de a fi constienta de resursele sale si de a le exploata, de a gasi solutii la problemele intalnite, de a invata din experienta si mai ales de a-si crea obiective realiste care sa raspunda nevoilor propri.
Hotararile si schimbarile cu adevarat reusite trebuie puse in practica la momentul in care incepem sa simtim necesitatea lor. Cu cat suntem mai inteligenti, cu atat gasim mai multe scuze , pretexte si argumentari pentru amanarile complet neproductive, si in final, pentru esecurile inevitabile unui asemenea model comportamental. Si daca inteligenta ne poate ajuta, sa gasim explicatii si justificari plauzibile, cu siguranta ne poate ajuta in a initia chiar acum,chiar azi, orice demers dorit, care sa ne asigure satisfactia autocontrolului permanent asupra propriei vieti.

ZONA PSI -

- Zonapsi – Povesti terapeutice –

Bucuresti



Viata prin ochii psihoterapeutului…


Sunt psihoterapeut….Un psihoterapeut intr-un surogat de metropola, in care nimic nu-i functional, in care pana si traficul infernal a devenit imprevizibil, in care orice initiativa ai avea, in orice directie sau orice domeniu , devine dezarmant de dificil de realizat….
Va intrebati ce ar putea oare sa scrie un psihoterapeut intr-o revista “glossy” ?
Ar putea scrie multe….Ar putea scrie despre viata, despre povestile ei care, mai devreme sau mai tarziu, pot ajunge oricare pe fotoliul psihoterapiei.
Despre asta voi scrie…
Nu sunt singura care va ofera “sfaturi” despre cum putem diminua stress-ul de zi cu zi, despre cum putem “dealui” cu toate obstacolele cotidiene,despre cum putem face fata nebuniei in care ne invartim. Gem revistele de articole despre tehnici eficiente despre aceste subiecte, tarabele sunt invadate de carti, de la cele laxativ-comerciale pana la adevarate tratate de sofrologie.
Ne-ar placea fara indoiala sa reusim sa fim la fel de imperturbabili ca si Phileas Fogg, sa atingem echilibrul interior unui Dalai-Lama, dar acest lucru pare atat de greu….Pare…!
Ma tot intreb, de ceva timp, ce s-ar fi intamplat daca Hans Selye nu ar fi inventat, in anul 1949, termenul conceptual de “stress psihic”? Cum naiba ne-am fi numit ,noi toti astazi? Si cum ne-am fi simtit?
Daca sunteti prea ocupati, prea preocupati,prea grabiti,prea absorbiti de viata si nu aveti ochi si timp pentru a vedea aceste povesti,(dar aveti se pare timp sa le cititi), vi le voi povesti eu, pentru ca asta este treaba mea…sa vad…sa ascult…sa observ…sa spun povesti…povesti terapeutice…


- I -


Monday, bloody Monday !…..Dis de dimineata…ceasul desteptator – primul element cauzator de stress instantaneu din lungul sir cu care urmeaza sa te confrunti – urla ca un descreierat.Ai putea fi recunoscatoare ca nu ai in colectia pestrita de prieteni, nici macar unul inspirat si informat, care sa-ti faca cadou in acea zi a anului cand mai imbatranesti cu inca un an, unul din ultimile ragnete in materie de ceasuri desteptatoare – sa fi nevoita sa-l alergi prin camera pentru a-l face sa taca .Dar nu esti! Iti incepi ziua urand acel sunet deranjant, printr-o descarcare masiva de adrenalina. Te ridici din pat, cu senzatia stranie ca ai dormit doar cateva minute, si parca mai obosita decat te-ai culcat. La ora 9 trebuie sa fii, musai, la birou. Intalnire foarte importanta cu sefu’… Predare, raport proiect ,care se apropie de final…Iar descarcare de adrenalina, iar stress, numai la gandul ca nu vei ajunge…De ce nu vei ajunge? Pentru ca nici daca ai avea patru maini si un avion cu reactie, nu ai putea sa rezolvi toate ritualurile si toate indatoririle de dimineata la care este supusa o femeie, cu trei job-uri fulltime: mama, sotie, si albinuta 4328 in compania multinationala” X”.
Faci un dus rapid, in 5 minute, pe care nu apuci sa-l savurezi, in timp ce cafeaua se scurge in filtru, (noroc ca nu tre’ s-o pazesti) …sari peste “etapa body lotion”, pentru ca trebuie sa trezesti copiii, pui 2 felii de paine in toster pentru micul dejun…- macar copiii sa beneficieze de un program alimentar normal – fugi sa te machezi un strop pentru a acoperii urmele somnului insuficient si, de ceva timp,urmele anilor in care ai tot marsat intr-un ritm infernal….A, era sa uit!…Ce tinuta adoptam azi? Desi te-ai gandit de cu o seara inainte cum o sa te imbraci, brusc, in lumina zilei care tocmai a inceput ( fara sa te intrebe si pe tine daca esti deacord ), totul pare nepotrivit si garderoba zilei trebuie regandita. Grea treaba….
Agitatie, haine aruncate haotic, injuraturi (in gand sau cu voce tare). Iar adrenalina si stress.
A, iar era sa mai uit ceva….in drum spre birou, dupa ce lasi copiii la scoala, trebuie, musai, sa te opresti la Megga Image, sa-ti cumperi hrana pentru pranz, ca esti la cura de slabire si nu poti sa imparti frateste cu colegii vesnica pizza delivery, infulecata in putinele minute care au inlocuit demult pauza de pranz, sau si mai grav, vreo shaorma plina de sosuri si maioneze, “moartea ficatului si a siluetei”!


PANICA!!!

Cum sa faci toate astea pana la 9 fara 10? Si asta in traficul infernal care te asteapta ranjind afara? Pentru ca iti trebuie minimum 10 minute inainte de intalnirea cu sefu’ sa te “aduni”! Si-ar mai trebui sa-ti golesti mintea ,un pic ,in timp ce conduci, pentru a le oferi copiilor o mica particica din mamica lor pentru a le asculta problemele….caci intrebari nu mai au de mult….de cand tot nu au primit raspunsuri deoarece tocmai ce-ti suna telefonul….
Pai, nu prea ai cum sa o scoti la capat si ajungi la birou la 9.30. Sefu’ a plecat deja. A lasat un mesaj la secretara cum ca te-a “reprogramat” pentru ora 18.30.Deci, vei sta peste program! Si cine duce copiii la inot? Iar stress si adrenalina. Si este doar o zi oarecare….cu nimic mai speciala decat altele….





Sfatul psihoterapeutului :


O dimineata obisnuita… prima, din restul diminetilor ce au sa vina…Depinde doar de tine daca vei continua asa…Nu esti singura care traieste asa (asta daca te consoleaza proverbul” sa moara si capra vecinului”). Majoritatea traieste asa. Dar oare este bine? Te-ai intrebat de ce se intampla lucrurile asa? Te-ai gandit cum sa faci sa nu mai fie asa? Te-ai intrebat vreodata “cine” sunt adrenalina si stress-ul?
Stress, asta-i viata! Orice informatie, orice stimul declansaza in fiecare dintre noi o reactie. Ansamblul acestor reactii constitue un raspuns de adaptare al carui scop este sa ne mentina echilibrul vital in functie de evenimentele traite. In consecinta, o buna utilizare a stress-ului inseamna a avea o reactie fiziologica, emotionala si psihologica necesara actiunii, urmata de o suficienta perioada de recuperare. Cand starea de stress devine cronica, se instaleaza oboseala, depresia, mai ales cand subiectul intra in faza de epuizare. Atunci intervine recursul la substante ”miracol” : tutun, alcool, cafea, dar si tranchilizante. Calitatea vietii se degradeaza datorita alimentatiei haotice, reducerii timpului de somn, raririi actelor sexuale dar, mai ales, a lipsei ,cu desavarsire, a empatiei in sanul familiei si relationarilor emotionale ,atat de necesare mentinerii echilibrului interior.
Sustinerea din partea familiei, si in special a sotului, este singura solutie pentru dobandirea unor competente, pentru a face fata stress-ului, in acest caz.
Stress-ul este o obisnuinta. Prin urmare, pentru ameliorarea problemei se impune o schimbare a obisnuintelor, altfel spus, adoptarea unor conduite emotionale, cognitive si comportamentale diferite de cele care mentin cercul vicios. In cazul nostru impartirea responsabilitatilor cu sotul ( peste care nu am dat in dimineata obisnuita,oricat l-am cautat printre randuri – poate cafeaua din filtru sa fie singura dovada a existentei lui ), precum si responsabilizarea copiilor.
Chiar daca “altruismul” in forma lui pura, este o utopie….(nu exista altruism pur – fara nici un beneficiu secundar ),atunci cand ne dorim sa fim altruiste in ceea ce priveste familia noastra cel putin….trebuie mai intai de toate sa fim egoiste…Stiu, pare un non-sens…Nu putem sa sa-i ajutam cu adevarat pe cei dragi, nu putem fii “acolo” pentru ei cand au cu adevarat nevoie de noi,decat daca ne este bine, daca detinem acel echilibru interior de care tot vorbim, doar daca am stiut sa fim putin egoiste si nu ne-am irosit toate resursele in incercarea de a fi plenipotentiale. Prioritizarea indatoririlor, impartirea sarcinilor, difuzarea responsabilitatilor, reprezinta conditia sine-qua-non pentru noi – cele ce ne oferim sa le facem pe toate…ca mai apoi sa pozam in victime – si implicit sa clacam.